O vară ca un festival

Luna august a fost mai mult decât învăpăiată. După concediul din iulie, ne-am întremat repejor – a se traduce prin „am rămas cu un singur copil acasă, căci a’ mai mare dintre pruncuțe a petrecut de minune în tabără, deși s-a plâns că i-a plăcut foarte mult, doar că a fost nașpa rău fără să fie cu mamaaaaa și cu tata”.

Evenimente de vară

A urmat lansarea cărții Povești cu pași mici la Libfest, în 4 august – sau prezentarea, cum mi se pare mai just, căci lansarea-lansare a fost în 20 martie, la Sibiu și o lansare de carte, în mintea mea, e ca un botez, adică se face o singură dată; restul sunt prezentări/ evenimente/ ieșit în lume/ discuții/ întâlniri cu cititorii. Cu cântec și asta, căci la mine nu se poate altfel: soțul meu nu își putea lua liber de la serviciu, eu conduc doar mașinuța mea – care era plecată în delegație 😛 , copilul mare se libera de la tabără fix în ziua cu pricina, iar eu… spre Brașov, călare pe mătură, că altceva n-aveam la îndemână; copilu’ mic… la purtător. Vreo săptămână ne-am spart creierii – eu cu bărbatu-meu – cum să facem să fie bine. Noh… și cum se-ntâmplă uneori, ne adunăm cu niște prieteni buni cu vreo două zile înainte de eveniment și… Evrika! – se rezolvă totul în câteva minute: unii ridică de la tabără un copil și îl păstrează și pe celălalt cu ei, altul mă duce la Brașov, soțul merge liniștit la serviciu și seara ne reîntâlnim toți să-l sărbătorim pe finuțul. Zis și făcut. Libfest a fost ca un city-break de câteva ore, sub un soare saharian, cam pe fugă, dar de neuitat. Am povestit experiența mai pe larg într-o postare anterioară, dați un scroll dacă vreți să știți mai multe – și dacă aveți vreo 15 minute, consultați filmulețul despre Povești cu pași mici de la Libfest.

5 și 6 august au fost despre repoziționarea satului românesc în lumea contemporană și redescoperirea farmecului începuturilor, care se păstrează încă în mediul rural. ACASA – Parcurs artistic în casele deschise din Greblești – eveniment organizat de centrul cultural belgo-român Arthis Asbl-vzw, Ana Maria şi Gheorghe Dican. Artiști plastici și iconari și-au expus lucrările în casele din Greblești, în cadrul acestui proiect de o sensibilitate deosebită, care s-a dorit „o pledoarie pentru redescoperirea patrimoniului construit al acestuia, îmbogațit de talentul și creativitatea artiștilor plastici, îmbinarea trecutului nostru cu viziunea artistică a contemporaneității” (așa cum mărturisesc reprezentanții Arthis).

Am avut o săptămână la dispoziție să ne pregătim sufletește pentru revederea cu Alexandria. De obicei, merg cu soțul și fetele să ne vizităm familia din „sudul însorit” de vreo două ori pe an – căci drumul e lung, timpul din ce în ce mai scurt – și nu avem timp de evenimente, prieteni, vizite; totul se petrece pe repede-înainte, cu rude, povești, lenevit prin jurul casei, răsfățat copiii de către bunici.

Liber, pe acasă

De data aceasta avea să fie altfel, căci am fost invitată la Festivalul Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis – la majorat, chiar – să îmi prezint cartea „Povești cu pași mici” în fața publicului tânăr din Alexandria. N-am prea stat pe la ai mei, am cutreierat orașul și am intrat în spiritul festivalului, am explorat cât am putut lumea care nu mai e aceeași ca acum 21 de ani, când trăiam acolo.

M-au năpădit amintirile și ne-am plimbat prin locurile unde se petrec aventurile din carte: strada noastră, drumul spre școală, centrul, drumul spre „bloc” – acasă la unchiul și mătușa, unde eram ca acasă la noi , complexul alimentar, pădurea, drumul spre țară, fosta sifonărie, asociația româno-franceză ROMFRA – unde am învățat valoarea voluntariatului. Locurile copilăriei mele s-au transformat sau au dispărut cu totul, sub presiunea timpului.

Strada cu jocuri și chiote de copii s-a asfaltat de mult și copiii s-au împuținat. Nu se mai joacă pe stradă, căci mașinile circulă periculos. Casele au fost modernizate sau cumpărate de etnici, care și-au construit palate cu lei-paralei. Bătrânii care ne-au vegheat devenirea nu mai sunt. Vreo patru sau cinci babe – care nu erau babe pe atunci, când zâmbeam a soare – mai amintesc de ce-a fost odată, deși ele nu își mai amintesc multe. Sifonăria nu mai e.

Școala mea, una dintre cele mai bune din oraș, s-a închis de câțiva ani, din lipsă de elevi. A rămas o clădire tristă, un teren mare de sport nefolosit, o fantomă delimitată de blocuri. Profesorii mei s-au răspândit între lumi. Am un mare gol în stomac de fiecare dată când trec pe lângă locul care nu mai înseamnă nimic pentru generația nouă. „Aici este școala mea. Va fi întotdeauna.” – le-am spus.

Complexul alimentar s-a transformat în depozit de carne, a dispărut și bara de fier care mi-a zdruncinat creierii în cap și mi-a curmat visul de a învăța să merg cu bicicleta ca toți oamenii. Nici casa noastră nu mai zâmbește a flori, cum zâmbea.

Pădurea, care era o pădurice – părticică din vestita Pădure Nebună (Deliorman) din vremea bătăliilor turco-române , nu mai e pădure. Au mai rămas câțiva copaci. A devenit parc. Cea mai frumoasă și mai verde parte din Alexandria: vegetație multă și frumos amenajată, locuri de joacă pentru copii – multe și atractive pentru prichindei , căsuțe cu niște cărți răspândite prin tot parcul, băncuțe, alei, arcade acoperite cu flori, păunul – vedetă care se plimbă liber, scene pentru spectacole, foișoare, o insulă a dorințelor unde sunt lacăte prinse de balustrada de fier de pe margine, după modelul francez. Un loc de relaxare pentru toată familia, pe care copiii l-au declarat „minunat”. Sunt și automate de sucuri, apă, cafea din loc în loc, și toalete decente, undeva la margine de parc. Am petrecut o duminică liniștită, departe de arșița din oraș.

Deși erau anunțate spectacole din cadrul festivalului în acest parc mai către seară, nu era nimic semnalizat nicăieri – probabil că alexăndrenii știau pe unde se petrec evenimentele. După joacă, povești, admirat și explorat, ne-am dorit să ne așezăm la o terasă a vreunui restaurant din parcul-pădure (sau pădurea-parc). Obișnuiți cu atmosfera de festival de pe la noi și cu terasele pline toată vara, am căutat vreo oră ceva deschis, orice unde să stai la umbră și să bei un suc, eventual să și mănânci. Totul închis; liniște la terase, niciun client, nicio intenție de a sărbători și de a crea atmosfera specifică festivalurilor, aducătoare de beneficii economice (pe lângă beneficiile socio-culturale pentru comunitate). Parcul era plin de oameni. Automatele de băuturi ne-au salvat; și friptura de acasă.

Centrul – promenada – din copilăria mea era feeric, mai ales seara, când se aprindeau luminile, și iarna – când mergeam cu ai mei în Orășelul copiilor. Construit din mozaic veneţian cu spărturi de marmură triunghiulară, personalizat cu simboluri agrare specifice judeţului Teleorman, era o încântare să pășești pe pavajul pietonalei, să te zgâiești în vitrinele magazinelor; și dacă aveam noroc să mai stăm și la prăjitură, eram cei mai fericiți. Când eram prin gimnaziu, deja începuse să se degradeze, dar era un simbol al municipiului și administrația locală a gândit mult modernizarea și reabilitarea acestuia. De aproape doi ani – cel puțin eu așa știu, nu bag mâna în foc că am informația corectă , promenada Alexandriei este formată din tranșee. Se înlocuiește mozaicul cu un pavaj mai modern – nu s-a mai păstrat nicio bucățică din vechiul simbol al urbei, căci se construiește un oraș nou, la vremuri noi. Trotuarele de pe principalele artere au intrat în reabilitare; se fac piste de biciclete, deci și pe acolo s-a săpat cu spor. Din pământ ies cabluri, nu prea ai pe unde să ocolești și nici cum să aștepți la semafor sau să traversezi ca omu’, căci n-ai trotuar, așa că mergi frumușel pe lângă, cu grijă să nu te spulbere mașinile. Distanțele sunt destul de mici între punctele de interes, iar parcările nu mai sunt gratis în zona centrală, așa că am utilizat la maxim autopicioarele din dotare pentru a ne deplasa de colo-colo, la evenimentele din cadrul festivalului. Copiii s-au mirat de peisaj, își aminteau de anii trecuți de asfalt și furnicar de lume pe strada centrului.

„De ce sunt așa multe gropi?”

„Modernizează centrul.”

„Cum adică?”

„Adică pun alt asfalt.”

„Și pe străzi de ce nu mai sunt trotuare?”

„Fac piste de biciclete.”

„Pe trotuar?”

„Nu. Lărgesc strada.”

„Aha. Și noi pe unde mai trecem până atunci?”

„Pe unde putem.”

„Seamănă cu niște tranșee gropile astea, așa-i? Zici că suntem în război.” – a zis cea mare.

Am râs; ce să-i fi zis?! Reabilitarea poate fi apocaliptică. Așteptăm rezultatul final.

Spectacolele din cadrul Ideo Ideis dedicate copiilor – noi doar la acestea am participat, căci eram însotiți de copii – au adus bucuria în comunitate. Festivalul de teatru dezmorțește, periodic, orașul și aduce cultura în mijlocul oamenilor. În zonele evenimentelor, populația de toate vârstele devine parte din magie. Alexandria palpită de viață.

Povestea Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis

Curioasă din cale-afară, mi-am dorit să particip de mult la Ideo Ideis, să știu ce înseamnă festivalul care a devenit cunoscut la nivel național și care se întâmpla în orașul în care evenimentele culturale de amploare și adaptate lumii contemporane sunt rare. Anul acesta am fost parte din el.

La întâlnirea cu fondatorii – Alexandru Ion și Andreea Borțun – și nașul proiectului – Marcel Iureș – am aflat impresionanta poveste: doi adolescenți – de 18 și, respectiv 15 ani la momentul nașterii acestei manifestări culturale – au vrut să facă mai mult pentru comunitatea în care trăiau, astfel că le-a venit ideea fantastică de a face un festival de teatru pentru tineri. Science-fiction la vremea aceea.

Marele actor Marcel Iureș a crezut în visul lor și i-a sprijinit. Cu mai mult entuziasm decât resurse, au demarat ceea ce avea să devină, ani mai târziu, cel mai important eveniment cultural din Alexandria. Întrebat, la un moment dat, de ce i-a ajutat la început pe acești tineri și de ce le-a oferit sprijin și îndrumare, domnul Marcel Iureș a răspun simplu: „Pentru că pot.” Binele se face pentru că poți.

Adolescenții cu visuri mari de atunci, răspundeau inocent la întrebarea „De ce faci asta?”: „Pentru că așa vreau.” Da, au mutat munții din loc, au depus eforturi susținute să facă totul să meargă, au trecut peste frustrări, au transformat Ideo Ideis într-un fenomen cultural validat și recunoscut la nivel național, punând în mișcare comunitatea. Alexăndrenii se bucură anual de spectacole pentru copii și adolescenți, ateliere diverse, spectacole de la teatrele din țară, concerte, întâlniri cu personalități din lumea artei – în special din domeniul artei teatrale. Tinerii din oraș iau contact cu activități cultural-artistice; sunt parte din fenomenul al cărui epicentru este, pentru o săptămână, urbea amorțită în cotidian; învață despre lume, cultură și artă, despre puterea voluntariatului; experimentează educația alternativă și au oportunitatea de a explora realitatea prin cultură.

Oamenii ăștia faini care au îndrăznit să își urmeze visul și au crezut în puterea binelui și a frumosului au creat un eveniment cultural de amploare, care schimbă – cu pași mici – mentalitatea, dinamica și viața unui oraș ancorat în „nu se poate”. Iată că se poate! Ideo Ideis e, înainte de toate, despre schimbare și despre modelarea comunității prin cultură.

Povești cu pași mici la Alexandria

„Povești cu pași mici” a venit acasă, unde se petrec aventurile din carte – ar fi fost lipsă de respect să nu ajungă acolo unde a pornit totul. Preziua lansării a fost despre aranjamente tehnice, logistice, planuri, întâlniri, confirmări, verificări rapide, probe, detalii bifate și, mai ales despre Mamaia, care a împlinit 91 de ani.

În ziua binecuvântată de 15 august, când majoritatea oamenilor sunt liberi – și majoritatea majorității merge la biserică, așa cum e datina creștină, am descins devreme la locul faptei, ales datorită conexiunii preexistente: asociația româno-franceză ROMFRA a contribuit mult la devenirea mea ulterioară, așa că, din punctul meu de vedere, nu ar fi existat alternativă mai potrivită – acolo mă simțeam, cumva, acasă, printre prieteni, iar pentru mine contează enorm, pentru reușita evenimentului, să mă simt bine acolo unde sunt. Au fost atât de multe pregătiri înainte să ajungă publicul, încât mă mir cum de ne-a ajuns timpul. Norocul nostru că fiecare știa ce trebuie să facă și „echipa de șoc” – formată din 5 membri de bază din familie și de la ROMFRA + echipa organizatorică din cadrul festivalului – a fost foarte operativă. Pictorul Ciprian Muntiu, autorul graficii „Poveștilor cu pași mici” a supervizat organizarea din punct de vedere estetic și vizual. Expoziția cu ilustrațiile originale din carte era decorul perfect pentru locul unde se stabilise să se petreacă totul.

S-a umplut curtea de persoane de toate vârstele mai repede decât ne-am fi așteptat și într-un număr impresionant. Oamenii erau nerăbdători să afle despre

 carte: de ce, cine, ce…

Copiii de la Palatul Copiilor din Alexandria, membri ai clubului de teatru, aveau emoții și entuziasm. Repetau fragmentele pe care urma să le citească. Invitatele de onoare – mentori din copilărie , prof. Marinela Popescu și prof. Maria Peșu s-au bucurat să fie din nou în mijlocul tinerilor frumoși și ai foștilor elevi. Mati – jurnalista Matilda Cazacu, prietena mea dragă, a lipsit motivat și din cauze obiective. 

M-am emoționat tare să primesc o fotografie de prin clasa a X-a cred, când eram redactor-șef la Revista Impuls a ROMFRA. Adolescenta cu visuri mari și cu energie cât pentru o întreagă redacție n-avea habar încotro o va duce viața și nici că, la un moment dat, va alege să își împlinească menirea.

Vânzoleala a crescut în intensitate, odată cu primele picături de ploaie de vară. În speranța că va trece, am acoperit cărțile și ne-am refugiat care pe unde. Așteptăm? Așteptăm! Cărămidă lucitoare, dă Doamne să iasă soare! N-a ieșit. Am activat planul de rezervă: toată lumea în sala prevăzută în caz că… – micuță și călduroasă. Am încăput binișor toți cei câteva zeci care ne adunaserăm să povestim despre „Povești cu pași mici” și copilărie, plus invitatele speciale, plus moderatoarea – jurnalista Carmen Dumitrescu – și copiii desemnați să lectureze fragmente din carte.

Inocența glasurilor mici a trimis publicul în vremea fericită a aventurilor copilărești. Așa cum au știut ei mai bine și mai frumos, au citit și s-au amuzat de năzdrăvăniile scrise. Eu am redevenit fetița din carte. Tata zâmbea pe jumătate mândru, pe jumătate uimit de toate câte le făceam când eram mică și el nu le afla decât acum, când au fost fixate în cuvinte. Publicul s-a reîntors în copilărie. A fost emoție, a fost bucurie, a fost magia Poveștilor cu pași mici la Festivalul Teatrului Tânăr Ideo Ideis.

Uimitori au fost copiii care și-au luat părinții de mână să le arate cartea. Au răsfoit-o, au vrut să o ia acasă, să afle mai multe; să povestească și cu adulții lor despre cum era pe vremea când erau ei mici, să compare, sa confirme, să afle mai multe.

Odată ce a apărut soarele, a început petrecerea: spectacol cu gheață carbonică, limonadă, pufarine și dulciuri și multe autografe.

Seara ne-a prins la concert la Ada Milea. A doua zi, am lăsat cărți la Librăria din Alexandria, de pe strada București, și am pornit pe lungul drum spre casă.

Genericul de final

M-am simțit onorată să particip la Ideo Ideis, e un fenomen care modelează comunități și care – cred eu , are puterea să schimbe lumea în care trăim, prin cultură. Da, e un fenomen care nu mai poate fi ignorat. În spatele lui se află niște tineri frumoși, inteligenți, încrezători și puternici, așa cum mi-ar plăcea să fim toți.

Andreea Borțun, Alexandru Ion, Liviu Romanescu, Oana Ștefănescu, Irina Radu, Iurie Darie, voluntarii, mentorii, trainerii și toți cei implicați în Ideo Ideis, sunt exemplu concret că se poate schimba fața lumii prin cultură.

Tinerii și copiii din Alexandria mi-au demonstrat că încă există speranță: sunt avizi de a face ceva pentru comunitate, își doresc să citească, apreciază arta, literatura și se implică bucuroși în proiecte culturale.

Romfra rămâne un centru comunitar, unde se întâmpă lucruri frumoase.

Prietenii și famila sunt cea mai tare echipă ever de organizare de evenimente.

Ciprian Muntiu surprinde esențe în lucrările sale – dar noh, asta se cam știe.

Profele mele de la școala 6 din Alexandria sunt exemplare pe cale de dispariție ale unei lumi când încă existau noțiunea de mentorat și valori repectate.

Librăria aia mică din Alexandria, de pe strada București, cum mergi înspre Kaufland, oferă nu numai cafea, ceai, „ha-ha-ha”, „hi-hi-hi”,

 ci și cărți adevărate, bune, de șlefuit mintea. Există și „Povești cu pași mici” pe un raft. Ar fi păcat să nu o vizitați, măcar o dată în anotimp. Întrebați despre cărți, răsfoiți, luați-le acasă pe cele care vă cad cu tronc și citiți!

Alexandria se trezește din amorțire… cu pași mici.