Cafeaua de după… tare și fierbinte

Am început să citesc „Cafeaua de după…”, neștiind la ce să mă aștept. Văzusem cartea pe internet, îmi părea foarte cunoscut numele autoarei, dar nu sunt foarte multe informații despre acest roman. Curioasă din cale-afară, cum mă știe toată lumea, am aflat următoarele (de pe internet și de la autoare însăși, care povestește cu pasiune despre scris, despre literatură, despre lume):

– are în portofoliu 19 romane;

– romanul de debut este „Comisia Zürich”, carte de senzație, de care am auzit cândva, undeva;

– cărțile doamnei Doina Popescu-Brăila sunt publicate și promovate pe cont propriu;

– scriitoarea a creat proiectul „Ambulanța pentru literatură”, din dorința de a-și face cunoscute creațiile în fiecare colț al țării;

– creează și literatură pentru copii – cum fiică-mea de patru ani e o mare amatoare de lectură, urmează să achiziţionez cel puțin o carte pentru ea;

– cam peste tot se vorbește despre umorul fin al autoarei și despre stilul original/ colorat prezent în toate cărțile sale.

Aceasta este informația minimală pe care am avut-o când am purces la lectura „Cafelei de după…” Titlu provocator, care sigur îmbie cititorul să răsfoiască.

Primele patru capitole te duc cu gândul la orice, numai la cursul adevărat al romanului nu – sau oi fi eu mai grea de cap și n-oi avea darul anticipării; oricum puzzle-urile sunt specialitatea copiilor mei, care îl moștenesc, din acest punct de vedere, pe soțul meu, nu pe mine. Se petrec niște lucruri, mai mult sau mai puțin dubioase, apar niște personaje, capitolele par să nu aibă legătură între ele, limbajul e colorat, cu subînțelesuri – mie îmi amintește de „acasă” mea de după Revoluție, unde totul avea un înțeles mai adânc decât cel perceptibil din cuvinte. M-am pierdut printre personaje, cuvinte, insinuări – care or fi doar în mintea mea. Așa e și viața, cu întâmplări, cuvinte și personaje, între care pare să nu existe conexiuni, printre care ai impresia că te rătăcești; piese de puzzle aruncate alandala pe masa destinului.

Abia din capitolul al cincilea, „ORIENT EXPRESS” începe să se contureze povestea. Rita și David, studenți la facultate în București, pleacă la turci să cumpere marfă – „Hai la turci să producem lovele!” – , pe care fata să o vândă în cămin ca să facă niște bănuți. La începutul anilor ‘90, era un business profitabil pentru mulți oameni, care vindeau pe unde apucau produse „made în Turkey” și „made în Turkey” găseai orice, de la fake-uri după mărci celebre până la chilipiruri simpatice, mai mult sau mai puțin folositoare ori de calitate. Fata, naivă și încrezătoare în bunele intenții ale colegului de facultate și de aventură, îi dezvăluie povestea vieții sale. Tânărul dă impresia că o înțelege, creează o legătură între ei și îi descrie Istanbulul ca pe „adevărata peșteră a lui Ali-Baba”. Dă impresia că e pe cale să se îndrăgostească de studentă.

Pe lângă firul principal al romanului, există și povești adiacente, pe care le putem percepe ca divertisment sau din care avem de învățat – cum este povestea fostului actor la operetă… În viața reală se petrece același fenomen: istorii diverse ne traversează viața, iar oamenii au diverse reacții la acestea.

Personajele  se conturează pe măsură ce acțiunea se dezvoltă, având o povestea lor, ceea ce le dă credibilitate și consistență. Nu doar citești despre isprăvile lui cutărică, ci reușești să-l imaginezi, ca pe un om viu, cu o viață, o figură, deoarece autoarea sculptează nu în lut, ci în cuvinte, destine.

Avem câte puțin din toate în această carte: aventură, poveste de dragoste, dramă, mister, legendă, lux, basm. Mi se pare că romanul este construit ca un film, astfel încât poate înlocui cu succes Hollywood-ul de pe ecran, în care ne cufundăm pentru a ne relaxa. „Cafeaua de după…” oferă aceeași stare de relaxare, îmbrăcată de „hai să mai și gândim nițel, ca să nu ne pierdem mintea aiurea”. Sunt bine presărate în carte vorbe de duh, cuvinte cu înțelesuri adânci, referiri la situații ori personaje importante care au influențat, într-un fel sau altul, existența fiecăruia dintre noi. Doina Popescu- Brăila nu lasă cuvintele să curgă la întâmplare, fiecare este ales cu grijă și spune o poveste, dincolo de povestea prezentată în carte. Temele abordate sunt multiple: sărăcia; traficul de carne vie; Orientul unde îți poți pierde urma foarte ușor; dorința de mai bine existentă în ființa umană, care poate conduce la încurcături; jungla umană și oamenii împărțiți în victime și călăi, uneori fără voia lor; conștiința și alegerile; Universul interconectat; dragostea; justiția; compromisul; religia ca putere.

Dincolo de povestea de iubire dintre un prinț și fata cu origini modeste, care fascinează generații întregi – ce fată n-a visat, cu ochii deschiși, la asta?; eu recunosc că da, am fost o adolescentă romantică și visătoare, îndrăgostită până peste urechi de un prinț, m-a fascinat titlul cărții. Neștiind nicicum încotro se duce acțiunea și străduindu-mă să nu citesc finalul, la care recunosc că nu m-am așteptat, căutam sensul metaforei – căci intuiam că e o metaforă pe undeva – și dau peste următoarele, în „Bărbații indigo”: „ O tăvăleală cu un haidamac e la îndemâna oricărei fete, dar să găsești o persoană fermecătoare și inteligentă pentru cafeaua de după, este marea provocare!”.

M-am gândit la viața mea, la ceea ce contează, la alegerile mele, la soțul meu, la toate victoriile noastre împreună și la cât de provocator este să găsești ACEA PERSOANĂ împreună cu care să merite să savurezi în fiecare zi cafeaua de după. M-am felicitat. Eu am omul meu, fermecător, bun și inteligent, iar cafeaua mea de după este întotdeauna cu bucurie, oriunde ne-ar duce viața.

În carte, mulți nu reușesc să simtă gustul cafelei de după – inclusiv Camil, pe care Universul îl răzbună prin povestea frumoasă a fiicei sale; nici Otilia; nici David, care are alte valori și face alegeri nenorocoase; nici Korsan, a cărui viață pare un șir lung de pedepse. Rita și Jaffar – prințul din altă lume – par să se caute și să se regăsească, rescriind, într-o variantă modernă, un basm milenar.

Sfârșitul romanului aduce cu sine și traducerea metaforei: cafeaua de după este mulțumirea de a aplica legile Universului și de a încheia rotund o situație de viață, care părea să fi rămas într-un colț de uitare.

Nu ne mai rămâne decât să savurăm cafeaua de după, să cugetăm la tainele și țesătura fină de evenimente și personaje care ne populează universul și să îi mulțumim scriitoarei Doina Popescu-Brăila pentru finețea, măiestria, vigoarea, sarcasmul, ironia, complexitatea și umorul care îi caracterizează opera.