În numele tatălui – Natalia Onofrei

Am descoperit cartea Nataliei Onofrei la vreo trei săptămâni după ce a fost lansată și deja se vorbea despre ea în agora contemporană. Primul lucru impresionant, înainte de a apuca măcar să o țin în mână, a fost povestea acesteia: refuzul mai multor edituri de a o publica, tipărirea pe cheltuiala autoarei, succesul și zecile de feedback-uri laudative din partea cititorilor, postate pe rețelele sociale. Măi să fie! Nu auzisem în viața mea de Natalia Onofrei, aflam acum că are un blog pe care publică literatură scrisă de ea însăși și că lansase pe cont propriu o carte despre care se vorbea bine și al cărei titlu îmi răsuna în cap.

Am descoperit o lume…

Cum sufăr de curiozitate extremă încă din copilărie – care nu trece nici cu sare amară , nu am avut liniște până când volumul nu s-a aflat în mâinile mele; „să vază ochiu’ meu” – vorba aceea de pe la Toma citire. Mi-a plăcut coperta. Mi-a sărit în ochi cuvântul „Jalea”. „Hai că începe bine!” – zic; în sensul bun, având în vedere că părea denumirea unei halte de tren, după cum arată desenul de pe copertă. Metaforă – mi-am spus în gând. Aha!

Am ținut-o vreo două-trei zile pe noptieră, să mă obișnuiesc cu ea și ea cu mine, să nu mă izbească foarte tare conținutul, căci nu știam la ce să mă aștept. Nu am citit prefața; nu am vrut să mă las influențată de nimic. În prima seară am devorat 80 de pagini și nu pentru că este o carte ușoară, ci pentru că este genul de carte în care te scufunzi cu totul, îți provoacă emoții foarte intense, îți pune în față oglinzi în care, pur și simplu, te pierzi și te regăsești de atâte ori încât nu mai vrei să ieși prea curând. Povestirile sunt dure, brutale, de o realitate înfiorătoare, pe care preferăm să nu ne-o asumăm nici măcar atunci când ni se întâmplă nouă și nu mai e doar o știre de la ora cinci. Deschizând cartea Nataliei Onofrei, îți asumi să vezi și să asculți viața așa cum e ea, neinstagramabilă. Autoarea lasă faptele să curgă, fără înflorituri și fără a se ascunde pe după copaci. Mi se pare că seamănă foarte bine cu un cameraman genial, care știe cum, ce, din ce unghi să privească pentru a crea o capodoperă. Mie, pe perioada lecturării cărții, nu mi-a mai trebuit Netflix – deși mărturisesc că îmi place să lenevesc, uneori, seara, în fața ecranului și asta mă ajută să dorm bine (contrar indicațiilor și informațiilor medicale de bun simț). Imaginile vizuale și auditive din carte creează un film mult mai interesant decât ce rulează în acest moment pe ecrane – cel puțin pentru mine. E realitatea în direct: știrbă, hâdă, deranjantă, pe care oricum nu o vede nimeni obiectiv, dar pe care Natalia o prezintă calm, cu bun simț, fără să intre cu bocancii în universul personajelor și, în același timp, fără a impune cititorului o anumită perspectivă. Cu alte cuvinte, ni se pune în mână globul de cristal, în care se oglindește același lucru – respectiv aceeași realitate, dar fiecare vede/ alege/ interpretează ceea ce vede, conform filtrului propriu.

Cine?; Ce?; Unde?; Când?; Cum?; De ce?

Acțiunea se desfășoară în mediul rural, o ilustrare la scară mică a ceea ce se întâmplă în „lumea noastră” – comunitatea în care trăim, respectiv societate.

„E despre lume în general, inclusiv urbană. Totuși, văd că e nevoie să explic niște lucruri. Mulți cetățeni din toată țara, cunoscuți de mine chiar aici, în rețea, mi-au povestit în privat o gramadă de întâmplări extrem de dure și, ce să vezi, asemănătoare între ele. Eu am combinat, uneori, câte două-trei, și am construit povestiri mai complexe, pentru că se potriveau mănușă.

Daarrr! Deși întâmplările din povestiri provin din diferite colțuri ale țării, spre exemplu “În numele tatălui” provine din Teleorman, iar “Profira” de prin Cluj, eu nu pot să scriu despre niște zone pe care nu le-am văzut și într-un grai pe care NU-L STĂPÂNESC. Niciun scriitor cu capul pe umeri nu scrie despre ceea ce nu știe sau nu a văzut nici măcar ceva asemănător.

Așadar, am plasat toate povestirile în zona Moldovei, zonă al cărei grai, obiceiuri și toponime, precum și locuințe tradiționele LE CUNOSC și LE STĂPÂNESC. Nu pot construi dialoguri între ardeleni, când eu trebuie să mă concentrez să-i înțeleg pe ei. Nu cunosc felurile în care se adresează oamenii între ei, spre exemplu: țață, tanti, bica, mamaia, mămuță, lele etc. Nu cunosc denumirile tradiționale ale vaselor și instrumentelor din gospodărie, ale felurilor de mâncare specifice, băuturi, ale hainelor și încălțărilor.

Dacă m-aș fi apucat să scriu despre ce nu am văzut niciodată și într-un grai pe care nu-l stăpânesc, ar fi ieșit un simulacru de literatură. Faptul că aceste lucruri se întâmplă peste tot în țară și în lume sunt dovedite de mesajele cititorilor, mai ales ale femeilor, din toate zonele, în care mi se spune: “Cunosc toate personajele tale! Nu-mi spui nimic nou, doar că tu spui, iar majoritatea tace”.

Concluzie: am ales să scriu povestirile plasând faptele într-un spațiu pe care îl cunosc și pun personajele să vorbească într-un limbaj pe care îl stăpânesc cel mai bine.” – mărturisește autoarea. Într-adevăr, are curajul să vorbească, fără perdea, dar cu multă decență despre ceea ce se întâmplă lângă noi, dar e greu de digerat.

Am fost întrebată dacă se citește ușor cartea. „Da” – am zis și am adăugat „E ușor de citit, dar e greu de digerat.” Nu oricine are disponibilitatea de a înfrunta realitatea goală pușcă, despuiată de epitete, comparații, metafore, măști și pilule de îndulcit amarul pe care ni le îndesăm cu pumnul pe gât în fiecare zi, ca să treacă mai ușor încă o zi și încă una de „mers cu valul”, fără să ne împiedicăm de prea multul de lângă noi.

„Cu toată conexiunea la modernitate, Timpul din aceste povestiri este timpul circular, anistoric. Evenimentele se petrec în buclă și, de fiecare dată, se închide un cerc. Un cerc fatidic, care nu lipsește din niciuna dintre povestiri.” – spune Radu Enache, autorul prefaței volumului. Mi-am permis să îl citez, pentru că exprimă foarte bine și pe înțelesul tuturor mersul vieții, care e nimic altceva decât timp, care curge fără să îl putem stăpâni; iar poveștile oamenilor simpli – creatori ai societăților și civilizațiilor – curg odată cu el, în esență aceleași, în orice epocă istorică ar fi plasate, căci preocupările și zbaterile de zi cu zi ale omenirii nu se schimbă. Pot accelera, pot degenera, pot fi înțelese altfel, dar, în esență, rămân aceleași, de mii de ani, fără a fi deranjate de timpul liniar, istoric. Or, Natalia Onofrei, prezintă esențe. Puțin importă că povestirile sunt plasate în satul Jalea sau în orice alt oraș sau sat, că se petrec în 2023 sau în 1900 toamna, că numele personajelor sunt Profira, Grațiela, Traian sau Niculae, Ilie, Achim, Marița. “În numele tatălui” este o carte vie, în care se regăsesc tipare, esențe ale oamenilor și faptelor petrecute oriunde și oricând, dar despre care preferăm să nu vorbim, căci ne încarcă negativ. Și, cum suntem obișnuiti să punem sub preș ce nu ne convine, e mai simplu să ne facem că nu există – “că la ce bun?!” Nici măcar în ochi nu ne mai privim, de multe ori, ca să fim siguri că nu ne știe nimeni povestea adevărată și nici noi pe-a altora. Îndrăznesc să afirm că scriitoarea propune un adevărat exercițiu de reeducare, de descărcare și de regândire asupra realității, exact așa cum este ea, și a noastră înșine, fără cosmetizare și fără falsa pudoare caracteristică societății contemporane, unde A FACE a devenit mai important decât A FI.

O carte fenomen despre lumea noastră cea de toate zilele

“În numele tatălui” mi se pare mult mai mult decât o sumă de povestiri despre și din universul rural, este o traducere la scară mai mică a realității în care trăim; o reîntâlnire cu noi înșine și cu tot ce ne înconjoară, că vrem sau că nu vrem; o conștientizare a ceea ce trăim; o privire în oglinda realității.

Natalia Onofrei are scrisul în sânge, ea nu scrie după rețete, ci scrie cu emoție și cu forță, cu durere și cu bucurie. Scriitura ei biciuiește într-un mod inuman, îl pune pe cititor față în față cu el însuși și îl obligă să deschidă larg ochii și să vadă ceea ce se vrea pus sub preș – realitatea așa cum e ea, fără descrieri pătimașe inutile. Este unul dintre scriitorii români contemporani cu vână, de o autenticitate incredibilă, pe care am avut norocul să îl citesc și căruia am bucuria să îi strâng mâna la întâlnirea clubului de lectură incubator107 de la Sibiu , în 29 mai.

“În numele tatălui” este o bijuterie și am încercat să mă bucur de experiența de a o citi pe îndelete, punându-mi stavilă entuziasmului de a o termina prea repede, căci tendința mea a fost să o citesc fără întrerupere – așa de mult “m-a prins” lectura.

Oamenii aceștia, ca Natalia Onofrei, și scrierile lor pot schimba lumea în bine. Cu sau fără edituri în spate. În cele din urmă, cărțile sunt scrise pentru oameni și modelează lumea, iar “În numele tatălui” ajunge acolo unde trebuie și provoacă reacțiile pe care o carte bună ar trebui să le provoace orice scriere bună, validată de cel mai important critic – publicul.

Dincolo de laude, vânzări, recenzii bune, reacții, emoții, scriitoarea Natalia Onofrei rămâne de o modestie, decență și autenticitate greu de cuprins în cuvinte.