Mi-e dor… de mine, de tine, de lume… Mi-e dor de flori aprinse și de lacrimi neîncepute. Mi-ar fi dor de întunericul dinlăuntrul lucrurilor, dacă n-ar fi așa de amar. Mi-ar fi… dor de ochii senini ai vreunei întâmplări inocente de prin vremuri de demult, dacă nu mi l-aș fi stins déjà cu lumina pâlpâindă dintr-o inimă…
N-am știut și n-am crezut că eu pot să ard într-un dor nebun de tot ce mă atinge diafan pe dinăuntrul ființei ce pare așa de găunoasă pe dinafară. Uneori, rareori, îmi permit să ajung dincolo de imperfecțiunea proiectată stins înspre ceilalți; și, de cele mai multe ori, fug cât mă țin neuronii într-o superficialitate – artificialitate simulată și îmbunătățită cu fiecare nouă încercare de a explora un spațiu la limita candorii, de care nu mă mai agăț. Perfecțiunea, acel intim paradis ininteligibil și aparent intangibil, mă fascinează și mă alungă de fiecare dată când imi ridic inima cu doi centimetri mai sus de Pământ. Am încercat – oh, Doamne, cât am încercat! – să fiu bun, să stau drept, să mă aplec doar în fața sentimentelor pure și a valorilor supreme, dar m-am lovit de relativismul absolut al lucrurilor care, inevitabil, cad… în noi, prin noi sau spre noi, atrase de forța gravitațională a întunericului dinspre noi.
Am eșuat de atâtea ori în misiunea mea – oricare ar fi fost aceea, încât sfârșesc prin a nu trece niciodată de dorul mistuitor …de mine, de tine,… de lume. Am avut și zile mai bune, am avut și nopți mai înstelate, am avut și un suflet mai demn; am avut… am avut o lume în care să cred, am avut o inimă cu care să mă acopăr când oboseam, am avut vise și luciri de viață în ochii mari cât setea de cunoaștere a unei ere demult apuse. Le-am ascuns pe toate, le-am îngropat adânc, adânc, adânc, acolo unde, din când în cand, mai ajunge câte un crâmpei de gând. Într-o zi, poate nu chiar la fel de vântoasă ca astăzi, îți voi da voie să umbli prin grădina conștiinței mele, să aduci la viață tot ce doarme, tot ce doare de un amar și jumătate de vreme.
Aștept să mai crești un pic, să mai iubesc un pic mai mult, să mai dor lângă catifeaua simțămintelor mele refuzate și, după ce voi împlini acest ritual al penitenței față de raiul din mine, te voi chema să mă atingi cu teoriile tale înghețate despre cât de rece este la mine în lume și cât de frumos ar putea fi dacă aș mai ști să ard. Poate vei topi adâncul din mine. Atunci am să te învăț să sapi… după adevăr. Mi-e cam teamă să nu te pierzi printre cuvinte și să nu uiți de mine, de focul meu, de dorul care te-a călăuzit departe de tine. Crezi că reziști? Crezi că poți onora o astfel de invitație către a mă reinventa în concordanță cu imaginea ta diamantină despre un Univers neînceput? Crezi că… mă poți repara, să ard cu flacără domoală și să îți dăruiesc o lume pierdută din inima ta? Poate… Încearcă! Vino! Crezi! Vei avea totul sau doar un dor nebun, aprins în mine de tine, de lume, de șoapte încâlcite întru adevăruri ascunse.
