Prăpastia dintre mine și mine
Se adâncește până aproape de adevăr.
Privesc, lung, la mine în toate oglinzile puse în cale de univers
și nu recunosc nimic al meu ca fiind al meu
Sau măcar aproape de „eu”.
Mă caut prin ascunzători la vedere
și prin cotloane stinghere,
Cu mască sau fără mască,
mereu cu zâmbetul înflorind, cuminte, pe față.
Hai, ieși afară, copile pribeag prin vremuri opace,
Și spune ce-i baiul!
Hai, nu te teme!
Neînvins, dintre pietre,
Îmi cer dreptul de a mă teme
De viață, de moarte, de aproape toate.
Am sublimat, însă, dorința de-a cerne
Adevărul meu de minciuna de-afară,
Căldura din suflet de frigul din urbe,
Cuvintele goale de gânduri și semne.
Sunt eu, stau aici, pe falia dintre mine și mine,
Aștept să se crape un pod dinspre mine sau dinspre lume.
