Spinoasă mai e gramatica română, cu problemele ei cu tot! Ori că… că, or că… că…., nu-i tot aia? Citesc și mă minunez de unele texte scrise de persoane cu pretenții. N-oi fi eu „crème de la crème” în materie de gramatică, dar am defectul acesta uriaș și, aparent, netratabil, de a mă zgâria pe creier cuvintele folosite, scrise sau ponunțate incorect – și, de cele mai multe ori, nici nu-mi țin gura. Eu cred că le suntem datori copiilor noștri să le lăsăm moștenire o limbă română scrisă, vorbită și utilizată corect.
Treaba cu or și ori nu e foarte simplă, deși în DOOM III (Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a III-a), explicația este cât se poate de clară și concisă. Academia română spune că atât or, cât și ori sunt conjuncții* coordonatoare.
Când vorbim, pronunțăm, de obicei, ori, chiar dacă în propoziție este or – fie pentru că ne e mai la îndemână, fie pentru a nu fi considerați fițoși dacă pronunțăm corect, fie pentru că suntem convinși că așa e corect.
În scris, lucrurile devin și mai complicate, pentru că regulile sunt reguli și, dacă tot o ardem pe cultură și intelectualitate, este normal să utilizăm cele două conjuncții corect – ceea ce implică să ne băgăm nasul în cărți de specialitate sau măcar să dăm un google search, cu scopul de a ne corecta, înainte de a livra publicului produsul gândirii sau cercetării/ compilării proprii.
Cel mai simplu de înțeles de către toată lumea este următoarea regulă:
Ori este sinonim cu sau.
Dacă în propoziție, ori poate fi înlocuit cu sau, sigur scriem ori.
Ori este conjuncție coordonatoare disjunctivă.
Exemplu: Mergem la plimbare cu bicicleta sau cu trotineta.
Or este sinonim cu așadar, însă, deci
Dacă în propoziție, or poate fi înlocuit cu așadar, însă, deci vom scrie întotdeauna or.
Or este conjuncție coordonatoare conclusivă.
De asemenea, după or se pune mereu virgulă, în timp ce ori nu se separă niciodată prin virgulă de celelalte părți de vorbire.
Exemplu: Există niște legi aplicabile, or, acestea sunt valabile pentru toți cetățenii.
Există cazul în care ori este numeral adverbial**: ex. de două ori, de trei ori, patru ori. Aici este foarte clar că scriem și pronunțăm ori.
Când putem înlocui cuvântul ori cu participiul ***verbului**** a înmulți, respectiv înmulțit, scriem ori, deși uneori avem tendința de a pronunța or.
Exemplu: Doi ori trei este egal cu șase.
De asemenea, ori poate fi adverb***** în unele construcții populare, putând fi înlocuit cu oare.
Exemplu: Ori ce o fi acolo? Poate fi înlocuit ușor cu Oare ce o fi acolo?
Pisica neagră a limbii române – gramatica – poate fi ușor îmblânzită, dacă: aplicăm, de fiecare dată regulile – clar că nimeni nu e obligat să le știe pe de rost pe toate, că de-aia există DOOM și Academie și profi buni; deschidem urechile bine de tot; ne informăm, dacă avem dubii – de preferat înainte de a publica orice tip de text; dacă ăla micu’ cere explicații, ideal este să îi oferim acces la informații de calitate, din surse credibile, astfel încât să înțeleagă cât mai bine să scrie și să vorbească românește.
Până data viitoare, deschideți urechile ori cărțile ori cereți explicații pentru orice! E un exercițiu bun de a înțelege lumea, inclusiv gramatica – o lume ușor extraterestră :). Or, acesta este un sfat prietenesc și gratuit, pentru cine nu pe poate împrieteni nicicum cu „pisica neagră a limbii române”.
*Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care, asemenea prepoziției, nu îndeplinește nicio funcție sintactică în mod independent. Rolul conjuncției este acela de a face legătura între părți de propoziție aflate în relații de coordonare sau subordonare (după caz). Această legătură se realizează fie între două părți de propoziție de același fel, fie între două propoziții.
În funcție de raporturile pe care le realizează în cadrul unei propoziții sau fraze, conjuncțiile pot fi:
Coordonatoare
Copulative:și, nici
Disjunctive:sau, ori, fie,etc.
Adversative:dar, iar, însă, ci
Conclusive:deci, așadar, etc.
https://liceunet.ro/gramatica-romana/morfologie/conjunctia
**Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu,doi, trei), numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină unsubstantiv și stă înaintea substantivului determinat.
Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii:cardinale– exprimă un număr abstract sau numărul obiectelor (unu,doi, trei) și ordinale– exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul,al doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu,doi, patruzeci), numerale colective(amândoi,tustrei, tuspatru), numerale multiplicative (îndoit,întreit, dublu), numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate,sfert).
https://gramaticalimbiiromane.ro/morfologia/parti-vorbire-flexibile/numeralul/
***Modul participiueste un mod nep ersonal (nepredicativ) care arată o acțiune trecută și terminată. Verbele la participiu se termină în t(mâncat,) sau
citit, văzut, alergats(spus,zis).
Participiul este o formă de bază pentru alcătuirea verbelor la timpurile compuse, la diateza activă, care exprimă acțiuni trecute: perfect compus, conjunctiv perfect, condițional-optativ perfect, infinitiv perfect. Este folosit și la formarea viitorului anterior și a verbelor la diateza pasivă.
!Deoarece participiul este un mod nepersonal, verbele la acest mod nu pot avea funcția sintactică de predicat verbal.
****Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor (Mihaimănâncă.Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale obiectelor (Mașinastăîn parcare), posesia unui obiect de către alt obiect (Vasileareo carte. Cartea aremulte pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuiesă mănânc. Îmi trebuieo mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreausă merg la film. Doresco prăjitură.).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbula fi, a mânca, a fi, a vedea, a merge etc.
https://gramaticalimbiiromane.ro/morfologia/parti-vorbire-flexibile/verbul/
*****Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb, un adjectiv sau un alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Facebine ceea ce face.), caracteristica unei însușiri (Are o mașină destulde mare.), împrejurarea în care se petrece o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).
https://gramaticalimbiiromane.ro/morfologia/parti-vorbire-neflexibile/adverbul/
