Am primăvară multă scuturată printre gene.
Nu vrea să plece, oricât mi-aș închide ochii.
Zâmbesc albastru și deschid ferestre înspre verde,
Mă iert că am crezut că-i vis; mă gâdila mireasma de copilărie.
Și mă ridic alene dintre gânduri, șoptindu-i soarelui să înflorească cerul.
Am timp să prind o clipă din noian de vremuri, să fie doar a mea,
Să mi-o aduc aminte, să-mi încălzească dimineți devreme,
Când n-am culori destule, căci nu toate-s perfecte.
