Pain = relax

Eu nu merg la masaj; nici la vreun alt soi de relaxare. Oamenii mei au trăit atâția ani fără să își dăruiască ceva care ar semăna măcar cu ideea de „pentru sine însuși” – și sunt bine sănătoși … mai mult sau mai puțin. Viața nu e relaxare, nu prea mai e nici bucurie; dacă îți îngădui cumva să îndrăznești să crezi că ar trebui să fie mai mult decât muncă, stres și agitație continuă, nu prea ești privit cu ochi buni de semenii care trudesc să facă ceva în existența lor – existență care, oricum, se termină pentru toți cu același punct mare și necunoscut. Recunoașteti tiparul, nu? E normalitatea în care ne scăldăm în fiecare zi, fără să ne punem prea multe întrebări – oricum ne-ar complica traiul.

Ei bine, vine un moment în care fiecare are chef să își urmeze nu doar drumul prestabilit, ci să își asculte inima și decide să încerce altceva, să aibă curajul de a face ceva „pentru sine însuși”, pe principiul „dacă mie îmi e bine, îi voi putea ajuta și pe alții să le fie și lor mai bine.” Cel mai recent moment a apărut odată cu criza umanitară provocată de războiul din Ucraina, când am trecut de la modul „survive” activat în pandemie la modul „help”. Nevoia de a ajuta, puternic imprimată în conștiință, m-a împins să fac tot ce pot pentru a-i ajuta pe cât mai mulți, în orice mod îmi era mie la îndemână.

Am aflat, mai mult sau mai puțin întâmplător, povestea unei familii de ucraineni ajunși în urbea noastră, în urma nenorocirii din țara lor. Oamenii încearcă să se adapteze noii realități pe care o trăiesc, iar în tot ceea ce spun și ce fac există doar speranță. În orașele mici – iar orașul nostru nu e foarte mare – veștile se răspândesc repede, astfel că s-a dus vorba că Viktor, capul familiei, e un maseur profesionist apreciat în Ucraina și că, nedorind să trântorească, oferă servicii de masaj terapeutic. A început să colaboreze cu un centru de înfrumusețare și să lucreze cu programări.

Eu am fost o dată în viață la niște ședințe de reflexoterapie, care m-a ajutat foarte mult. Îmi place ideea de masaj, răsfăț, timp numai și numai pentru mine, dar, ca toți oamenii de pe lumea asta, nu am timp. Adevărul este că e foarte greu să ai timp, dacă nu îți faci; noi, românii, suntem experți în „nu am timp”, iar eu am propria listă nesfârșită de motive pentru care nu și nu și nu și de ce nu se poate. Plus că mai e și vinovăția aia care mă însoțește ca o umbră și care are grijă să mă tragă de urechi că de ce să îmi fie mie bine, când alții, săracii…

Impresionabilă cum sunt, mi-a intrat în suflet povestea aceasta a familiei ucrainene, care nu cerea nimic gratis, ci oferea un serviciu premium la un preț mai mult decât corect. Mi-a încolțit în cap ideea că relaxarea mea poate însemna un ajutor pentru ei. Da, nobilă idee, dar… și au început să mi se învârtă prin tărtăcuță cel puțin o mie de dar-uri. Dădea cu rest. Am făcut cercetare despre cine-i omu’ și ce știe să facă; era musai să văd cu ce se laudă – cum ar zice bunică-mea. Era numai de bine, dar tot nu știam ce-i ăla masaj terapeutic și cu ce m-ar ajuta pe mine; adică am și eu probleme – că cine nu are?! -, dar nu așa de grave încât să necesite o atenție ieșită din comun.

Mi-am luat inima în dinți și am făcut programare. Fie ce-o fi, mă duc. Om vedea la fața locului ce se întâmplă, pe principiul că dacă nu îmi face bine, oricum rău nu îmi face și măcar ajut o familie. Creierul meu era convins că e important să ajut, dar nu știa cum să reacționeze la modalitatea aceasta de win-win, destul de neclară pentru domnia-sa.

Vine ziua Z… Emoții ca la examen, agitație și vânătoarea obișnuită a unui loc de parcare; nervi și alergătură… N-ajung la timp și mă simt ca un șoarece abia scăpat din ghearele mâței fioroase. Numai zen nu eram. Eram doar curioasă și hotărâtă să fie bine. Am avut noroc că Viktor e foarte empatic, calm și emană o stare de bine. Habar nu aveam la ce să mă aștept, așa că eram în modul „arici”. Omul tot repeta „Relax”, numai că relax-ul îmi este o noțiune destul de greu de înțeles. Relaxarea, teoretic, este o stare naturală. La unii. La mine nu prea; mai ales când relaxarea asta doare. Chiar durea.Vă amintiți de babele alea de la țară care știau să tragă? Cine e prea tânăr ca să le fi cunoscut – deși cred că încă mai există prin sate – să citească mai cu atenție continuarea: când te durea ceva, mergeai la țața tămăduitoarea satului să te tragă pe oase. Ieșeai din casa babei mai în putere decât intraseși. Dacă era caz mai ușor și te durea un pic spatele, te lungeai pe jos și îl puneai pe ăla micu’ să te calce cu picioarele, iar prichindelul îți alinia pe loc chakrele, de te ridicai ca nou, gata să te iei la trântă cu ursul. Cam asta însemna masaj terapeutic în vremuri de poveste.

În zilele noastre, s-a mai rafinat tehnica, așa că masajul terapeutic pe care l-am primit a fost o combinație între: „trasul pe oase” al babelor – de am simțit cum mi se desprind toate părticelele corpului și apoi mă recompun mai calmă, mai relaxată, mai cu chef de viață; tehnici de repirație și de meditație ghidată – trebuia să respiri calm, profund, să te relaxezi, să încerci să simți energia din propriul corp; psihoterapie – căci doar la psiholog ți se mai vorbește de programe mentale și ai curaj să te lupți cu emoțiile distrugătoare; filosofie – vrând-nevrând, a trebuit să îmi răspund la niște întrebări profunde și, odată cu răspunsul, am simțit eliberarea și starea de bine, după ce avusesem impresia că am venit la masaj să fiu schingiuită; vindecare și speranță că nimic nu e imposibil; aproape vrăjitorie – ha,ha! Viktor a cam ghicit cauzele fizice și psihice ale încordării puternice din corp (prietena mea de o viață cunoscută și acceptată sub numele de „lipsă acută de elasticitate”), ca și când privea într-un glob de cristal; hipnoză de estradă – n-am crezut în viața mea că, la sugestia „relax when you feel pain”, chiar voi reuși să mă simt bine, dar Universul n-a fost de acord cu mine.Am fost fascinată dintotdeauna de tehnicile de vindecare ce implică un anume grad de mister, de fenomenele paranormale, de energia vindecătoare, dar nu am avut niciodată contact cu acestea – am fost, cum s-ar zice zice, un om în banca lui; până când am ajuns la terapie prin masaj cu un maestru cunoscut acasă la el, foarte charismatic, cu o energie fantastică, care emana prin toți porii bunătate, hotărâre și speranță. M-am temut, la început, că sigur îmi va rupe vreun os, vreun mușchi sau cel puțin că-mi va smulge capul din rădăcină, la cum trăgea și apăsa și rotea tot corpul. Cică să mă simt ca și cum plutesc în apă… și să mă relaxez… Bă, omule, tu glumești, nu?! Cum să îmi fie bine, dacă pare că fiecare bucățică din mine e pe cale să se desprindă?! Părea că sunt într-un ritual șamanic de vindecare, cu puține cuvinte care pot dizloca energii nebănuite și cu mișcări foarte bine înșiruite. Pe la jumătatea ședinței de masaj, am început să mă simt doar bine. Și să am încredere în proces. Și să mă relaxez cu adevărat. Să mă bucur de conexiunea cu mine și cu Universul. Să uit de stres, de vinovăție, de griji și toată trena de emoții negative pe care o port după mine. Wow! M-am felicitat, în gând, pentru cea mai bună idee de la începutul anului până acum și pentru că mi-am dat voie să mă pun pe mine pe primul plan, după multă vreme.La sfârșitul ședinței, m-am simțit ca și când pășeam pe norișori pufoși și roz. Ca drogată – chiar așa mi-a și ieșit pe gură, când terapeutul m-a întrebat cum mă simt. A râs. „Da, da, aceasta e starea normală de relaxare a organismului. E normal să te simți așa. E starea de bine.” Tânjeam după această stare. Aveam nevoie de ea. Îmi doream de niște timp să mă simt bine și nu știam cum să definesc binele.

A trebuit să se întâmple un război, să fugă niște oameni de urgie, să nimerească în buricul țării, la mine acasă, să se amplifice în mine dorința natural prezentă de a face bine, ca să pot să mă simt eu importantă în viața mea și să îmi permit „binele” despre care credeam că nu mi se cuvine. Complicat mai acționezi, măi, Universule! Nu puteai să gândești și tu mai puțin complicat? Chiar a fost nevoie să creezi un dezastru ca să îmi învăț eu lecția? Nah, o primesc cu bucurie și recunoștință, acum refă echilibrul lumii!

Mulțumesc, Viktor! Ești cu adevărat magic și aduci valoare în viețile tuturor celor care au norocul să te cunoască.

Ba nu, ești doar un om bun, fugit din calea ticăloșiei și care, vrea, ca noi toți, să trăiască frumos. Ești un profesionist în domeniul masajului terapeutic și din partea mea ai un mare „Da!” – deși tu nu concurezi cu nimeni pentru niciun premiu, ci doar îți dorești să îți ții familia în siguranță. Recomand, tuturor celor care au nevoie de un moment de bine, să ia în calcul terapia prin masaj – poate fi la fel de eficientă ca oricare alta.

Cam toată lumea interesată știe unde îl poate găsi pe Viktor – a devenit, mi se pare mie, un fel de legendă urbană -, dar las și eu coordonatele, în caz că interesează pe cineva dintre cei câțiva cititori de Artamera: Centrul Reflexovital, Str. Oituz 25A, Sibiu 550337, tel. 0726 323 236. Nu fac reclamă domnilor colaboratori ai lui Viktor, cârcotașilor care vă închipuiți deja că am cine știe ce beneficii ascunse – probabil că oamenii ăștia nu sunt fani Artamera. Da, fac reclamă stării de bine obținute prin masaj terapeutic și sunt mândră să aprind această poveste pentru oameni frumoși.