A fost odată ca niciodată…. o poveste cu îngeri; cea mai frumoasă poveste scrisă vreodată, pentru că… a fost creată cu lumină din nimic. Dacă mi se face dor vreodată de mine, știu că, de fapt, mă doare povestea pe care am uitat-o în sufletul pierdut din suflet cu o veșnicie în urmă. A rămas, în locul lui, nostalgia zborului dincolo de curcubeu; și o aripă frântă; și eu… departe.
Mi-e dor… Mi-e dor și doare…. să știu că e acolo, undeva, singur, mulțumit sau trist, plângând cu jumătate de lacrimă sau iubind cu jumătate de inimă. Poate că mă caută, poate că mă strigă, poate că… încearcă să mă ierte că nu ajung la timp să-i acopăr inima cu ceva, când îi este cuprinsă de îndoieli. Poate…
Hm! Și dacă ne este dat să construim un pod viu – născut din lacrimi și din zâmbete înmulțite cu doi – pe care să pășim către regăsire? Ai o viață de trăit, o moarte de murit… și o iubire de căutat. Când ți se pare că nimic nu te mai poate salva… că ești pe marginea prăpastiei sau că vei cădea în gol la următorul pas… este foarte posibil să te prindă cineva. Și dacă acel cineva, pe care îl aștepți, îl cauți și îl chemi de la începuturile vremii, întârzie la întâlnire, atunci nu te teme! Există întotdeauna altcineva mai mare, mai puternic, care nu te va lăsa niciodată să cazi mai jos decât acolo unde razele soarelui te pot învia. Dumnezeu nu fuge niciodată, nu pleacă, nu doarme, doar așteaptă să-L strigi cu inima. Și atunci te ridică înspre Lumină și îți arată calea către ceea ce cauți cu adevărat. Nu te vei rătăci niciodată, dacă ai curajul să crezi. Pare nebunesc să continui să crezi, într-o lume în care idealul a devenit… material. Fiecare alege și găsește ceea ce iși dorește. Secretul este să-ți dorești atât de tare, încât să creezi premisele pentru revelarea cadoului visat.
Cred în ceea ce este imposibil, cred în ceea ce pare neobișnuit, cred în ceea ce oamenii au uitat să creadă. Cred în iubirea regăsită. Cred în aripi. Si cred că încă nu cred îndeajuns pentru a primi în dar o minune. Din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea am irosit timp și lacrimi și visuri, construind poduri și întinzând brațele către oameni care nu aveau cu adevărat nevoie de o îmbrățișare. Când am avut eu nevoie să reînvăț să zbor… erau ocupați sau n-au avut curajul să se coboare până unde căzusem. Am continuat să-i iubesc cu disperare, să le mai dau o șansă și încă o mie pe lângă aceasta, pentru că nu cunosc altă lege decât aceea a LUMINII. Iar Lumina nu are nici un efect, dacă o ții pentru tine. Ea trebuie să lumineze întunericul din ceilalți pentru a reuși să citești povestea pe care ai dăruit-o Fugarului care te caută.
Suntem jumătăți de oameni și ne irosim în căutări disperate a ceva ce pare să nu existe. Povești… scrise pentru a fi regăsite și împlinite. Povești care țin o veșnicie. În sinea noastră, rămânem întotdeauna niște copii. Creștem în fiecare secundă a existenței cu încă o lucire de inocență. Și, când am învățat destul, când am plâns destul, când am râs destul, este posibil să găsim drumul către LUMINA care ne-a chemat dintotdeauna să citim propria poveste ascunsă în sufletul revenit ACASĂ.
Nimic nu e mai complicat și mai greu de înțeles decât cum funcționează sentimentele inexplicabile, certitudinile provenite din interior, nu din exterior, din suflet, nu din logică. Nu fac apologia intuiției și fenomenelor paranormale, nici prozelitism pentru teorii incredibile și greu de acceptat despre lucruri mai presus de fire în care nu suntem obișnuiți să credem. Încerc doar să îți dăruiesc puțin din lumina care îmi biciuiește sufletul și te întreb: TU CREZI?
Mi-e dor de o îmbrățișare și de joaca de-a minunile și de copilărie, când râdeam ca să apară soarele. Toate astea nu sunt pierdute , sunt doar… departe, călătorind către mine și rătăcind drumurile și construind poduri și ajutându-i pe alții să-și regăsească destinul. Nu-i de ajuns să alergăm bezmetici, conștienți că suntem undeva, acolo, cu brațele deschise și cu sufletul arzând de „durerea de plăcere”. Nu-i de ajuns nici să dorim să ne regăsim mai repede. Nici măcar să știm că suntem parte din celălalt dintotdeauna și pentru totdeauna nu este de ajuns.
De-am avea curajul să ne oprim numai când vom regăsi cealaltă jumătate de aripă personalizată, fără de care nu vom ști niciodată ce înseamnă să zbori cu adevărat… Și atunci povestea va merge mai departe…. până la soare și înapoi cu un mănunchi de raze care luminează o lume.
