Mă gândesc la ce frumos ar fi să nu mai gândesc așa de mult,
să nu îmi mai umplu mintea cu prostii.
Ar fi sănătos să fiu mai sărac cu duhul,
Mai aproape de începuturi fără evoluții controlate;
să nu mai fac atâtea calcule și să capăt puteri de copilărie,
când totul era roz, rotund și fără complicații.
Timpul ar curge dinspre infinit înspre nesfârșit și, mai ales, ar avea răbdare.
Îmi închipui cum ar fi dacă viața nu ar fi așa de complicată,
dacă am asculta mai mult și am zgudui liniștea mai puțin,
dacă am fi mai oameni cu noi, în loc să ne deșirăm, zilnic,
ca un ghem fără astâmpăr de scame.
Nu devin nici mai bun, nici mai frumos,
nici nu dezleg legi din Univers,
dacă mă scutur de visuri, mă lepăd de mine și mă prefac că trăiesc.
În iureșul crunt al negării de sine, sub umerii grei de măriri efemere,
înalț niște zmeie spre zorii pierduți și învăț iar să cresc.
Îmi doresc să fiu liber, ca toată lumea pe care o întâlnesc,
Cred cu tărie în simplitate și în zâmbet și în frumusețe,
Am scrise în mine toate codurile pentru fericire.
Mâna mi-e plină de chei pentru uși de ceață.
Ca să le deschid, ar trebui să stau în genunchi, cu ochii închiși,
să mă întorc înainte de vreme,
să-mi caut credința,
s-o transform în știință,
să șterg atâta zgomot de fond până când regăsesc începuturi necoapte,
topite în fire de viață, lipite de cheie.
Mă așez cuminte, la rând, în fața vieții care mi se întinde înainte
Și îmi adun toate bucuria răspândită prin colțuri prăfuite,
Dăruindu-mi mie liniște…în prag de furtună.
Mi-e dor de oameni calzi, suspendați între clipe și visuri
Și mă gândesc la ce frumos ar fi dacă ar mai putea fi
Ca niciodată…
