Îmi place să cred că trăim îmtr-o lume civilizată și am întotdeauna grijă să nu provoc probleme nimănui. Am un stil de parenting bazat de respect, care nu se ghidează după cărți și după sfaturile specialiștilor. Cu siguranță nu sunt părintele perfect și am izbucniri și crize de nervi în rând cu copiii mei, de multe ori, dar principesa și pepita mică sunt fericite – mă gândesc că asta înseamnă că tot fac eu ceva bine :). Mi se pare foarte important să învețe să respecte oamenii din jur, natura, să înțeleagă că nu putem face orice vrem noi, când vrem, doar pentru că așa vrem. Nu îmi plac deloc domnii Goe – și întâlnim din ce în ce mai mulți, ascunși sub falsa umbrelă a parentingului blând. Am o strângere de inimă când întâlnesc oameni prost-crescuți, care înțeleg greșit libertatea și consideră că au dreptul să facă ce vor, doar pentru că pot. La noi, în România, oricum, se poate orice și oricând. Dacă ai bun-simț, ești fraier.
Pepita mică 
vrea mereu să ne oprim în parcul de lângă grădiniță, în drum spre casă. Când e vreme frumoasă, se dă în toate toboganele, leagănele, balansoarele și zboară până la norii din vată de zahăr. Zilele trecute, aveam timp de parc. Baby… cum nu se poate de fericită, încerca și toboganul, și leagănul, și scrânciobul, și panoul de cățărat, făcea planuri pentru ziua ei de naștere din vară. Lângă noi, pe altă bancă, un cuplu își supraveghea fetița. Tatăl fumează și bea cafea. Mă gândesc repede la interdicția de a fuma în parcurile de copii – dar cine sunt eu să judec?.
Fetița se cațără pe tobogan, nu pe scări, cum ar fi normal, ci pe partea destinată alunecării. Mămica o privește încurajator. Mă revolt și, până să îmi fac curaj să le atrag atenția că nu acela este modul normal de a urca pe tobogan, fetița cade și începe să urle. Îmi e milă de ea. Se ascunde la pieptul mamei și continuă să plângă tare. Mormăie ceva despre „tu mi-ai zis… nu mai vreau… vreau să plec”. Femeia îi vorbește calm, blând, îi spune că a greșit la cățărare, că picioarele nu trebuie să ajungă la același nivel cu mâinile, că data viitoare să încerce să îi urmeze sfatul, că o va duce undeva unde poate să învețe să se cațăre. „Păi dacă maică-ta ți-a spus… Ea a vrut să te ajute…” – rostește tatăl, trăgând un fum. Cu ochii după fiică-mea, le auzeam poveștile. Nu vă imaginați ce vorbe de duh aveam în gând pentru părinții, care acum își oblojeau puiul. Îmi era, în continuare, milă de pui.
La un moment dat, pepituța se cațără pe tobogan așa cum văzuse mai devreme, pe partea din față. Îi interzic. Nu mă ascultă. Îi strig din nou: „Stop!” Năzbâtioasa mea mă ignoră. O dau jos și șterg noroiul de pe tobogan, explicându-i cu voce tare, ca să audă cine are urechi să audă: „Nu e voie să te urci pe aici pe tobogan, pentru că aduci noroi și îl murdărești. Când se dau alți copii, vor șterge cu hainele lor noroiul pe care l-ai adus tu pe cizmulițe când te-ai cățărat. Te rog să urci pe scări. Așa e normal.” Baby mică acceptă.
Fetița, care căzuse mai înainte, stă în brațele mamei. Mama o alină și o încurajează. Tatăl privește norii. Eu… cu ochii după babylină. Parcul se populează curând. Apare un prieten al fetiței ghemuite lângă părinți. O cheamă la joacă. Se ridică toți și tăticul se simte copil și sare cu un picior pe panoul de cățărare de la tobogan. Frumos, nene! Minunat! Bine că nu a trosnit, că după aceea sigur ați fi urlat că primăria face treabă de mântuială și dotările parcului sunt de proastă calitate! Toți copiii din parc sunt fericiți. Se joacă. Fiica mea nu vrea să mai plece acasă. Decide că vrea vată de zahăr din nori și îmi spune, senină, că norii sunt din vată de zahăr.
Nu trece prea mult până când prietenul fetiței începe să se cațăre pe tobogan pe partea destinată alunecării. Deja mi se pare mai mult decât deranjant. Mă apropii de părinții adunați în jurul celor doi copii și îmi înghit cuvintele de mahala care mă copleșiseră deja. Cât pot de politicos și cu un zâmbet amabil, le atrag atenția: „Bună ziua! Nu cred că e normal să se urce copilul așa pe tobogan, pentru că aduce noroi. Alți copii, de exemplu fiica doamnei – și arăt spre fetiță, ca și când nu aș fi știut ce se întâmplase mai devreme – se vor da pe tobogan și vor lua pe haine mizeria adusă pe ghetuțe de fiul dumneavoastră.” Ăștia se uită la mine înlemniți. Copilul coboară. Maică-sa mormăie: „Eu înțeleg ce spuneți, dar am mai văzut și alți copii că se urcau la fel ieri.” Pe bune?! Dacă alții decid să își facă nevoile în mijlocul casei sau pe stradă, facem și noi la fel?! Dacă alții își bat nevestele, accepți să îți dea și ție bărbatul vreo două, că așa fac alții?! Dacă alți copii fac lucruri deranjante, îl lași și pe al tău să facă, pe motiv că alții fac?! E în regulă să nu avem reguli, doar petnru că alții decid să le încalce?! „Dacă alții se urcă la fel, nu înseamnă că e normal” – îi servesc, sec, răspunsul. Eheeeee, acum se umflă orgoliul de tată în domnu’ cu fetița: „Hai să-i lăsăm să fie copii!” îmi aruncă cu sictir. „Hai să-i lăsăm să fie copii civilizați, că trăim în civilizație, nu?!” i-o întorc, stăpânindu-mi toate celelalte sfaturi prietenești conturate în gânduri neprietenoase vis-a-vis de oamenii liberi cărora totul li se cuvine în eterna și fascinanta Românie. Ceilalți adulți din parc mă privesc inexpresiv. Nu au nicio opinie. Poate nu îi deranjează nimic. Poate că e normal să îți încurajezi copilul să facă ce vrea el. Poate că eu nu sunt normală și e prea mult să îi cer copilului meu să aibă respect față de oameni și de lucruri. Poate că… greșesc teribil când am pretenția de a trăi civilizat într-o țară ce pretinde a fi civilizată.
Ah, parcul e și lângă o secție de poliție – doar așa, ca fapt divers. Dar oamenii n-au treabă, că doar nu fac nimic rău, Tibi dragă, dacă toți ceilalți nu se plâng și îi tolerează. Sunt aproape sigură că părinții aceștia care, din prea multă dragoste pentru copilul lor, decid să ignore toate regulile și legile, sunt permanent nemulțumiți, revoltați și vor egalitate, dar nu pentru căței – vorba lui Grigore Alexandrescu, ale cărui cuvinte mi-au răsunat toată după amiaza în cap. Și uite așa creștem copii cărora nu le pasă, tupeiști, îndrăzneți, suficienți lor înșiși, incapabili de empatie și responsabilitate socială. Din prea multă dragoste. Dăruindu-le o libertate pe care mulți dintre noi nu au avut-o și nu sunt capabili să o înțeleagă.
Avem pretenția să fim respectați, să evoluăm, să trăim într-o societate civilizată, înjurăm tot ce nu merge bine de dimineața până seara și a doua zi o luăm de la capăt. Între timp, ne încurajăm copiii să ocolească regulile. Ce naiba, doar o viață avem!
