Mai noi

Cine mai are nevoie de poezie,
de curgerea necontenită de ceva
care să îți gâdile în mod plăcut sufletul veștejit de lupte supreme, cumplite, reale, devoratoare de sfințenie?
Cine mai are timp și,mai ales, răbdare,
să spere în mai bine, mai frumos, să viseze, să creadă, să vrea altceva decât pâine și, uneori, puțină liniște, să își audă gândurile de  la un capăt la altul, fără să le piardă șirul prea devreme?
Cine mai poate să asculte, fără să dispere, frumosul doar de dragul de a se redefini prin frumos?
Cine mai tânjește după liniștea poveștilor de la gura sobei, din vremurile în care îngerii aveau glasuri de bunici ninși de lumină domoală?
Cine mai știe să transforme timpul într-o rimă aprinsă din liniște și din rătăciri la margini de universuri stinghere?
Cine mai are vreme de poezie ca o îmbrățișare care nu costă nimic?
La început am fost toți copii, cu ochii deschiși adânc înspre minunile care cad continuu din cerul prefăcut în poezie suspendată între om și luptele sale.
La început suntem frumoși doar pentru că suntem. Toți.
La început a fost Cuvântul și a fost sădit în toate câte îndrăznesc să se nască.
La început e nevoie de poezie,
ca piatră de temelie a lumii pe care o dăruim, ninsă, altora mai noi.