Eu cred că poveștile trebuie spuse; ca să nu se stingă. Mai cred cu tărie că fiecare om este o lecție vie pentru copilul său și pentru generațiile care cresc în umbra lui. Viața nu este doar despre marele eroism din cărțile de istorie, ci, mai ales, despre gesturile mărunte și frumoase, despre mâna întinsă la nevoie, despre oameni cu suflet de oameni. Vine o vreme, în existența aceasta limitată a noastră, când avem examen la ce am învățat. Ne aflăm în plin examen la omenie și evoluția noastră ca specie depinde de rezultat.
Nu știu cine ar putea rămâne indiferent la atrocitățile care se petrec peste gard, la vecini. Refuz eu să cred, dar continuă să mă uimească ei… oamenii cu speranța frântă, care se încăpățânează să reacționeze, de frică să nu o încaseze. Comunismul a fost și el o lecție măreață, ne-a învățat să ne ferim privirea, când realitatea devine brutală. Eliberarea de comunism ne-a transformat pe toți în analiști politici, care comentează, savant, la un pahar de vorbă și o sămânță de idee despre orice, evenimentele care schimbă cursul lumii. S-au ridicat multe voci și pumni încleștați, în ultima vreme, care condamnă atât încăpățânarea vecinilor de își apăra teritoriul și toate ale lor, cât și pe încăpățânații care ii ajută pe vecini. Nu mă mai obosesc, de mult, să mă mai lupt cu idei strâmbe și cu oameni care le știu pe toate, dar continuă să-mi fie milă…
Mai mult sau mai puțin întâmplător, poveștile vecinilor se mută din ce în ce mai aproape. Le spun oamenii care au scăpat din iadul de lângă noi. Toate încep cam la fel: „Cum stăteam noi liniștiți și ne bucuram de viață… a venit războiul.” Copiii lor au învățat să se teamă. Nu înțeleg prea bine de ce fug, de ce și-au lăsat jucăriile acasă, încotro merg și când se vor întoarce. Sunt copii ca toți copiii, care se joacă și râd și au toată viața înainte să devină varianta lor cea mai bună.
„Câtă liniște e aici!”, se miră oamenii, pentru care liniștea înseamnă zgomotele obișnuite ale străzii, pălăvrăgeala curentă și stresul cotidian, neaccentuat de amenințarea armelor. Fuga a devenit singura opțiune viabilă pentru ei, indiferent dacă fug în interiorul sau în exteriorul granițelor care le definesc căminul. Jocul de-a v-ați ascunselea și zâmbetul de dragul copiilor din La vita e bella sunt reale pentru toți părinții nevoiți să își țină pruncii în viață cu orice preț. Jurnalul Annei Frank devine un instrument de supraviețuire; poveștile trebuie spuse. Generațiile următoare merită să le afle și să învețe ceva din ele. Istoria se va tot repeta, până când oamenii își vor învăța lecțiile; până atunci, suntem obligați să plătim prețul în sânge.
Te uiți în ochii oamenilor care fug să-și salveze prezentul de urgia războiului și vezi speranța că vor mai putea avea un viitor. Ochii copiilor poartă în ei doar copilăria; și învață iertarea. Cum să le explici lor de ce oamenii omoară oameni? Cum să îi protejezi de oroare și să îi încurajezi să creadă în bine și frumos, când nu ai certitudinea că vor mai avea atâta viață încât să se bucure de soare fără umbre? Cum să te uiți în ochii lor și să le spui că totul va fi bine, când știi că nimic nu e cum trebuie? De dragul copiilor, pentru care noțiunea de mâine nu trebuie ștearsă din dicționarul existenței, reînvățăm ce înseamnă speranța, lupta, bucuria din fiecare azi care ne este dăruit, bunătatea și sensul vieții.
Totul, în lumea asta, se reduce la familie; nu la individ, nu la societate, nu la toate lucrurile materiale despre care avem impresia că ne pot aduce împlinirea. Ne aflăm într-un moment în care fiecare dintre noi își reevaluează propriile valori și percepția asupra a ce este important în viața asta. Surprize-surprize! Istoria, care se scrie sub ochii noștri și se întipărește în suflete crude, ne învață cât de puțin important este cine ești și câte lucruri ai. Am văzut oameni cu o viață confortabilă, cu statut social bine stabilit, plecați cu o valiză și cu copiii de mână, să le ofere șansa de a trăi încă o vreme pe Pământ. Am văzut copii pentru care ziua de naștere nu mai înseamnă tort, cadouri și prieteni, ci „bine că suntem în viață”. Ei spun că sunt norocoși. Au scăpat. Pot să o ia de la capăt, pentru o vreme, cu speranța că se vor întoarce acasă, într-o zi, când cerul va fi iar senin.
Am întâlnit oameni care se minunau de cât de oameni pot fi oamenii și care, din nimicul pe care au reușit să îl salveze când au fugit, au dăruit altora mai mult sau mai puțin norocoși întâlniți în drumul spre orice ar însemna „mai în siguranță”. Am avut bucuria să văd oameni dăruind puținul lor celor care nu știau încotro s-o apuce. Adevărații eroi nu cer decât dreptul la viață pentru toți oamenii, dacă tot ne-a fost dat să împărțim aceeași planetă.
Avalanșa de știri despre războiul de lângă noi ne tulbură și mai mult cotidianul. Ne îngrozesc poveștile care năvălesc peste realitatea și așa destul de zdruncinată de toate ale noastre din fiecare zi. Lumea a luat-o razna. Primim asigurări constante că nu suntem în pericol iminent și că, în caz de pericol, suntem, totuși, de partea câștigătoare. Cine mai crede în asigurări de acest gen, când rostul lumii pare a se clătina din temelii?
În mijlocul nebuniei în care am fost angrenați cu toții, este important să conștientizăm care ne sunt valorile, pentru ce luptăm și să luăm în calcul toate variantele posibile. Nu ne ajută cu nimic să ne punem viața pe pauză că vine războiul, să facem stocuri că se termină benzina de la pompe sau uleiul ori pâinea din magazine. Ne ajută să știm că încă e pace la noi, că toți ai noștri sunt bine, că facem ceva pentru a păstra echilibrul lumii noastre și că încă avem pentru ce să trăim. Și avem nevoie, mai mult ca oricând, să fim oameni.
Recunosc că, pentru mine, istoria era închisă în cărți și se învăța la școală. M-am înșelat: istoria se construiește chiar în acest moment și suntem cu toții eroii vremurilor despre care se vor spune povești. Noh, nu suntem chiar ca Mihai Viteazu sau Ștefan cel Mare, ci mai degrabă ca oamenii de prin acele timpuri de poveste – biscuim, biscuim și noi, facem ce putem, că la toți ni-i greu. Cert este că, vrând-nevrând, poveștile noastre personale se intersectează și, uneori, se contopesc, cu ale altora, transformându-ne sufletele pentru totdeauna. Astăzi, cele mai emoționante povestioare se scriu cu inocență și speranță. Multe au voci limpezi de copii sau de îngeri sau doar aripi…
Nu știu cine are curajul să privească în ochi de prunc alungat de acasă fără să i se cutremure toată ființa și toate credințele despre lume. Nu înțeleg cum pot deveni unele ființele umane, peste noapte, niște numere în statistici și cum alte ființe umane decid – sau se supun unor ordine venite de la o specie aparte de ființe care vor să fie numite umane – să le șteargă existențele, ca și când nici n-ar fi fost vreodată. Am început să mă obișnuiesc cu mașinizarea oamenilor și cu uniformizarea lor inevitabilă, însă normalizarea crimei omului cotra altui om – oricine ar fi el – ne trimite direct în Iad, fără vreo șansă măcar la Purgatoriu.
Nu zic că războiul și toate nenorocirile se vor opri că scriu eu sau alții povești – pe unii nici nu îi interesează ce se întâmplă dincolo de bula lor -, nici nu cred că sunt îndreptățită să strig „Clipă, oprește-te!” Am doar convingerea că poveștile trebuie spuse; ca să nu se stingă. Îmi doresc să unesc cerul din ochii mei cu cerul din ochii acelora pentru care viața e frumoasă doar pentru că se pot bucura de liniștea gălăgioasă a vreunui colț de lume unde nu se aud arme. Inima mea a îngenuncheat în fața copilului cu ochii plini de copilărie și de iertare. Mă rog să fie pace între oameni, așa cum a fost o dată…
Îmi aduc aminte de poveștile lui taie al meu: toate se petreceau demult, tare demult, aveau în ele prinți și prințese și monștri de tot felul, personajele treceau prin lupte și încercări, însă binele învingea întotdeauna; cei buni trăiau fericiți până la adânci bătrâneți, iar ceilalți trăiau și ei… pe acolo pe undeva. Cam ca acum, numai că acum e pe bune. Avem misiunea să îl alungăm pe Bau-Bau din gândurile pruncilor și să aducem primăvara în suflete istovite de gri. Eu încă mai sper că nu e imposibil să trăim într-o lume de oameni.
