… cu mult timp în urmă, când oamenii au început să scrie în limba română, folosind alfabetul latin, adică cel cunoscut și în ziua de azi și care conține 26 de caractere – litere, căci despre ele este vorba – ale alfabetului latin și încă cinci caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice – este vorba despre ă, î, â, ș, ț.
Deși explicațiile scrierii unor cuvinte cu sau fără cratimă, a formării pluralului, a acordului și a altor „curiozități gramaticale” sunt de bun simț, logice și aduse în fața populației școlare încă din clasele primare, crește vertiginos procentul de oameni care scriu greșit în limba română și se mai și mândresc cu asta, considerând că e normal.
Astăzi discutăm despre valoarea lui „sa”, atunci când se scrie într-un cuvânt și atunci când se scrie cu cratimă. Pare simplu și insignifiant, de la sine înțeles când se folosesc formele corecte ale acestui cuvânt. Este. Pentru unii. Să nu-i subestimăm pe ceilalți zic! Să-i facem și pe ei să înțeleagă, așadar, care-i treaba cu problema! În plus, copiii noștri, care acum învață să vorbească și să scrie corect românește, au dreptul să știe de ce se scrie, în unele cazuri, sa, iar în altele s-a.
Regula este simplă și, aplicând-o, ar fi teribil de greu să greșești:
Când are înțelesul de „al/a lui, al/a ei”, cuvântul „sa” se scrie într-un cuvânt (legat) și este pronume posesiv la persoana a treia singular– arată că ceva/cineva aparține cuiva.
Ex. Mama sa îl duce la școală pe Andrei.
Când cuvântul „sa” nu are înțelesul de „al/a lui, al/a ei”, „s-a” se scrie cu cratimă (dezlegat). Când scriem „s-a”, știm că urmează o acțiune, cuvântul fiind format din pronumele reflexiv „s” (sine, s) și „a” de la verbul auxiliar „a avea”la perfectul compus. Are înțelesul de „pe sine” (s) a făcut o acțiune, adică cineva a făcut o acțiune (în trecut) care are efect asupra lui însuși.
Ex. Maria s-a dus la școală.
CAPISCI?
