Când mamele activează modul “armă”

În vreme de război, lupți. Cum poți. Cum știi. Cum simți. Așa am învățat eu de la taie. Oricât ar fi de dramatică situația, nu capitulezi. Faci orice e nevoie ca să supraviețuiești. Ajuți pe alții să supraviețuiască. Lupți cu armele pe care le ai la dispoziție, chiar dacă acestea nu sunt pistoale, puști, bombe și altele convenționale.

Cu o săptămână în urmă ne uitam toți cum își umflă Putin mușchii și se făceau pariuri dacă va ataca Ucraina. Se discuta mult despre subiect, dar specialiștii și nespecialiștii susțineau că nu se va ajunge la război. Majoritatea considerau că e doar un război psihologic. Probabil că și ucrainenii ca noi, care merg la lucru și își văd de treburile lor din țara lor și din viețile lor, au considerat că amenințările din partea Rusiei sunt doar amenințări și că, în cel mai rău caz, le vor sări în ajutor alte țări. Or fi sperat și ei că am învățat cu toții ceva din lecțiile dure ale istoriei și că armele vor fi învinse de cuvinte. Erau în joc viețile lor, trebuia să creadă în diplomație. Și, într-o dimineață devreme, lumea s-a prăbușit. S-au trezit angrenați într-un război pe care nu și l-au dorit, luptând să mai câștige o bucată de viață.

Noi aveam alte preocupări în ziua în care s-a declanșat iadul. Era joi. Dragobetele, ziua când se sărută fetele. Fluturași și inimioare peste tot… Copii somnoroși și morocănoși de dus la școală… Soț plecat departe cu treburi de serviciu… Agitație, ca în fiecare dimineață. Reușisem să bag ultimul picioruș de fetiță în cizmuliță și, când să ieșim pe ușă, sună telefonul: “Ai auzit ce au făcut rușii?”Întreb cine e Luci și de ce să mă intereseze ce a făcut Luci. “Nu, RUȘII.” Aoleu, ce au mai făcut?! Discutasem toată săptămâna despre conflictul de la graniță, dar nu voiam să cred că se va dezlănțui iadul așa de aproape de noi. “Au atacat Ucraina.” Pentru o secundă, timpul s-a chircit sub povara veștii. “Ce s-a întâmplat, mamă?” Cum să le spun copiilor mei ce se întâmplă? Nici măcar nu au apucat să învețe despre războaie la istorie. Cum să le spun că libertatea tuturor este amenințată, din acel moment? “Mergem la școală și la grădiniță, nu e nimic.”

Pe strada îngustă a școlii fiicei mele am întâlnit tiruri. NATO scria pe unul dintrel ele. Mi s-a strâns inima. Am ajuns acasă și, ca o muiere slabă, m-am pus pe bocit. Nu îmi ieșea din cap că am fi putut fi noi în locul lor, că evenimentele s-ar putea extinde și că, în foarte scurt timp, ne-am putea trezi în aceeași situație ca ei. O mulțime de imagini înfricoșătoare mi-au trecut prin fața ochilor și, când nivelul de stres a devenit alarmant, s-a trezit leoaica din mine. Ce ne facem?! Și atunci mi-am amintit de taie al meu, care a săpat tranșee în fundul curții și i-a ajutat pe toți cei de pe lângă el să supraviețuiască.

Orice mamă din lumea asta trebuie să știe că cea mai importantă armă într-un război este ea însăși. Cu axioma aceasta bine întipărită în creierul meu de om mic dintr-o lume mare, am început să gândesc rațional. Pas cu pas. Ce pot face, din postura mea de om obișnuit? Cum pot influența lucrurile? Cum mă pot salva? Cum îi pot apăra pe cei de lângă mine? Gândurile mi s-au limpezit brusc, când mi-am adus aminte de taie. Răspunsul tuturor întrebărilor s-a transformat într-o singură întrebare-cheie:

Ce ar fi făcut taie, într-o situație de război la graniță, care ne amenință libertatea tuturor?

În primul rând, nu ar fi fugit să se ascundă. Taie nu era un șobolan. Ura șobolanii, mai ales după ce a fost mușcat de unul și a trebuit să facă multe injecții antirabie, în burtă.

În al doilea rând, ar fi avut un plan pentru familia lui, în cazul în care… În vremuri negre, e bine să ai un plan pregătit și să știi ce să faci dacă situația devine critică.

În al treilea rând, ar fi fost cinstit cu toți ai lui și ar fi încercat să îi responsabilizeze pe toți, de la mic la mare.

Ar fi încercat să ajute cât mai mulți oameni. Cu orice. El știa cel mai bine să aplice Legea iubirii.

La început, am fost frustrată că nu pot face prea multe, că nu sunt un personaj prea important, care să facă lucrurile să se miște în mod vizibil. La început mi-a fost milă și atât. N-a durat prea mult. Mila nu ajută cu nimic în situații de criză.

Motto-ul meu a devenit:

Cum pot să ajut?

• Le-am explicat copiilor mei, care cereau insistent să afle, ce înseamnă războiul, de ce se bat rușii cu ucrainenii, de ce fug oamenii din casele lor și de ce trebuie să îi ajutăm. A fost greu să îmi conving fetițele că, momentan, suntem în siguranță. Va fi bine, le-am spus cu toată convingerea mamei care și-a activat modul “armă” pentru a-și proteja pruncii. “Tu și tati o să vă apărați puii, așa-i, mami?”m-a întrebat fiică-mea în a doua zi de conflict armat din țara vecină.

“Așa-i, draga mea. Întotdeauna! Să nu-ți faci griji!” am asigurat-o, știind că e singurul adevăr pe care îl pot rosti cu inima împăcată.

“Auzi, pimpesa, mami și tati ne apără. Să nu-ți faci griji!” a informat-o, imediat, și pe soră-sa.

• Mi-am învățat copiii să nu urască pe nimeni și să nu-i condamne pe oamenii simpli, care nu au ales să meargă la război și care nu știu ce se întâmplă acolo. Nici noi nu știm decât crâmpeie.

• Am creionat un plan în caz că situația devine critică și războiul depășește granițele și ajunge și la noi. Știu că pare o nebunie și că avem asigurări de la președinte, NATO, UE că vom fi protejați în cazul vreunui atac, dar acele asigurări valorează cam cât rubla rusească în aceste zile.

• Rămânem cât de calmi putem și urmărim evoluția evenimentelor, prin toate mijloacele disponibile. Informația înseamnă putere, în special în situații de criză.

• Am condamnat public războiul și ne-am exprimat susținerea pentru Ucraina și pentru pace. Am fost, alături de sute de oameni din orașul nostru și de alte câteva milioane din toată lumea, în stradă, cu mesaje de pace și de susținere a țării vecine. Poate că nu așa vom opri războiul, dar e modul nostru de a lupta pentru libertate. Mesajele de susținere a poporului ucrainean, a păcii și de condamnare a războiului vor încuraja oamenii să lupte pentru libertate, pentru drepturile lor, pentru pământul lor si pentru ei înșiși. Aceste mesaje vor da celor care luptă curajul de a face armele să tacă.

• Am participat la acțiuni de colectare de ajutoare pentru refugiați și am stat la coadă, împreună cu zeci de alte persoane ca să ofer lucruri care le-ar putea fi de folos celor care fug de urgie. Românii din toată țara au făcut la fel. Nu i-a interesat decât să ajute cumva, pe cineva, în momentul acesta în care au cea mai mare nevoie. “Ce frumos este să poți ajuta, mami!” mi-a spus fetița de 9 ani, cu ochii umbriți de povara responsabilității pentru un zâmbet de copil de dincolo de graniță. Baby mică și-a îndesat jucării de pluș în plase și m-a delegat să le trimit la copiii care nu mai au.

• Am anunțat pe toate platformele digitale operaționale cunoscute si am completat formulare în care anunțăm disponibilitate de a ajuta cu mâncare, cazare, haine, tot ce putem pe oricine din zona de război care ajunge în orașul nostru și are nevoie de ajutor.

• Încercăm să gândim calm, să nu facem scenarii SF, să nu deviem de la realitate și să ne bucurăm de familia noastră, de casa, de libertate, de toate ale noastre, pe care încă le avem.

• Facem tot ce putem, cu ce avem la îndemână, pentru noi și pentru cei de lângă noi care au nevoie de ajutor.

Toți oamenii din lumea asta mare se tem pentru viitor, când războiul este atât de aproape și evenimentele sunt impredictibile. E normal. Ceea ce nu este normal este ca panica să ne guverneze toate acțiunile sau lipsa lor. Nu este normal nici să uităm că suntem oameni cu toții și suntem datori să ne supunem Legii iubirii sau vom dispărea ca specie.

Sunt mame speriate și panicate, care își pierd controlul la gândul că războiul poate ajunge și la noi. Da, poate fi adevărat, dar deocamdată, nu ne implică direct. Pentru a nu ne pierde mințile, trebuie să ne găsim MOTIVAȚIA. Cred cu tărie că fiecare trebuie să își întocmească lista de lucruri de făcut care să îl ajute să rămână conectat la realitate. Gândiți-vă la priorități! Și, dacă vreți, plângeți-vă de milă, în pauza dintre două acțiuni importante, care vă oferă un scop astăzi! Plângeți si de mila oamenilor alungați din casele și din țara lor! Plângeți pentru că vă temeți pentru viitor! Plângeți, ca să vă eliberați! Plângeți în pauza dintre acțiuni concrete care vă dau un scop și vă țin ancorați în realitate!

Îmi povestea bunica mea că, în al doilea război mondial, în timpul atacurilor se ascundeau în tranșeele săpate în curte, iar în restul zilei încercau să își continue viața. Asta ar trebui să facem și noi: să nu trăim paralizați de frica unui mâine incert.

Faceți-vă planuri, oameni buni! Ajutați cum și cât puteți! Fiți prezenți și, mai ales, oameni! Activați modul “armă”! Păstrați-vă calmul! Plângeți în pauze!