Am, din nou, sentimentul pe care l-am avut în 11 septembrie 2001, că lumea a ajuns la o răscruce și se va schimba radical din acest punct. Nu mi-am imaginat vreodata că voi trăi atâtea momente istorice, care vor remodela istoria. De când m-am născut, am experimentat: comunismul, dictatura, revoluția, tranziția la societatea democratică, schimbări și căderi de guverne, multă instabilitate, aderarea la NATO și la UE, eclipsa din 1999, evenimentele din 11 septembrie 2001, pandemia. Războaiele au fost, întotdeauna, departe. Acum războiul e la graniță, lângă noi. Am sentimentul acut că lumea nu va mai fi niciodată la fel, după războiul ruso-ucrainean; așa cum nu a mai fost niciodată la fel, după atacurile din 11 septembrie. Viitorul pare mai nesigur ca niciodată. Veștile nu sunt încurajatoare. Mă gândesc că am fi putut fi noi în locul miilor de oameni, care își părăsesc viețile și fug din calea urgiei. Ar fi putut fi copiii mei în locul alor lor, cerșind mila și ajutorul străinilor. Nu am mai trăit niciodată în apropierea războiului. Amenințarea nu a fost niciodată atât de reală.
Bunica mea mi-a povestit despre cum săpaseră tranșee, în spatele curții, în care se adăposteau împreună cu vecinii, despre cum se auzeau bombele căzând și cum avioanele survolau cerul; despre cum oamenii încercau să își continue viețile în al doilea război mondial, sub amenințarea atacurilor; despre iadul care se dezlănțuise pe Pământ în copilăria ei și din care nu se știa cine scapă; când viitorul părea foarte, foarte departe și se stingea în larma continuă a armelor. Erau povești… ale ei, scrise în cărțile de istorie și pe bucăți de inimă.
De dimineață, pe străduța destul de îngustă pe care este situată școala copilului, treceau tiruri. Mi s-a părut ciudat, când l-am văzut pe primul, apoi pe a doilea. Pe al treilea scria NATO. “Nu-i a bună!” am exclamat. Da, mă tem pentru toți ai mei, și cred că e un sentiment normal. Mă întreb cum aș putea eu, ca individ, să ajut. Cum aș putea să îi protejez pe ai mei și, în același timp, să nu rămân indiferentă la ce se întâmplă chiar lângă noi. Există pe Facebook un grup, https://www.facebook.com/groups/unitipentruucraina/, unde oamenii încearcă să ajute cum pot. Fiecare întinde o mână, oferă ce are, ce poate. Oamenii demonstrează că sunt, încă, oameni.
Istoria se repetă; ca în al doilea război mondial, când nimeni nu credea că Hitler este capabil să elimine milioane de oameni. SUA și UE aplică sancțiuni economice Rusiei. Între timp, oamenii mor pe bune. Nevinovați. Ucraineni și ruși. Prinși într-un război care nu este al lor și pe care nu îl înțeleg. Dacă situația din Ucraina va escalada, este posibil să nu mai moară doar de-ai lor. Centrala nucleară de la Cernobîl a fost cucerită de armata rusă. Pericolul deja se amplifică. NATO promite să își apere aliații din est. UE își va apăra țările-membre. Ne sunt de ajuns garanțiile oferite de aceste două organisme? Ne este de ajuns să știm că, dacă evenimentele se extind și înspre țările vecine Ucrainei, vor veni “dulăii” ăi mari să ne apere? Noi, ăștia mici, poporul, vom suporta consecințele, oricât ajutor extern am primi și oricâte camioane militare sau nemilitare ar umple străzile. Dumnezeu să ne ferească de urgie!
În copilărie, mergeam des cu bunica la cimitir, să îngrijim mormintele, unde își dormeau somnul de veci toți ai noștri plecați din lumea aceasta; moartea era un joc, nu era nimic tragic în procesul de trecere dintre lumi, poate pentru că se întâmpla cel mai des oamenilor care chiar ajungeau la capăt de drum în viața aceasta și erau pregătiți pentru viața cealaltă. Astăzi, mai mult ca niciodată, moartea nu mai e doar un joc nevinovat. Nu atunci când implică tineri, mame, copii, oameni care ar mai avea atât de multe de dăruit. Nu atunci când copilul de trei ani mă întreabă dacă va veni și la noi războiul, iar cel de nouă ani dezbate, în pauză, cu alți colegi, soarta țării în cazul în care degenerează situația de peste graniță și se gândește cum ar fi dacă va fi…
Le tot spun copiilor că va fi bine. Nu știu cum altcumva să îi liniștesc. Va fi bine. Îi strâng în brațe tare și mă gândesc că noi încă avem o casă și mâncare și ne avem unii pe alții, iar războiul e încă dincolo de graniță.
