Târziul din viața mea

Mi-am promis, demult, un viitor luminos,
în care să nu existe decât bucurie și niciun regret.
Mi-am promis că nu voi plânge.
Mi-am promis că voi lipi cu viață multă rănile din trecut
și nu voi mai privi înapoi decât cu duioșie.
Mi-am promis că nu voi repeta greșeli, care nici măcar nu mai știu ale cui sunt.
Demult… mi-am promis că voi iubi mai mult, mai bine, mai frumos.

Mi-am jurat, în nopți pierdute cu vise lucide,
Că nimic nu mă va opri din calea mea,
Chiar dacă nu am știut niciodată care e,
Dar se pare că pașii au știut mai bine încotro să mă poarte.
La răspântii am mai căzut, întotdeauna cu fața în sus,
Să mă orientez după stele și să am o privire mai cuprinzătoare asupra a tot ce este și nu a mai fost.
M-am și pierdut în viața mea de atâtea ori,
încât ai fi zis că voi învăța pe de rost încotro duc alegerile din capul meu.
N-am învățat. Sunt un repetent la școala vieții,
care știe perfect să iubească fără remușcări,
să nu trăiască pe jumătate și să rateze ca nimeni altul ocazii importante.

Când mi-am promis că totul va fi bine,
Nu mă luasem în calcul decât pe mine.
S-a întâmplat să trăiesc mai intens și mai aventuros decât mi-am propus.
Nu au fost prea multe sclipiri și potriviri, nu am avut mereu de ales
sau am trăit cu frici pe care nu le-am înțeles.

Dacă mă gândesc la ce cărți am avut la început,
s-ar spune că am câștigat.
Am început chiar să mă pricep la pariuri.
Mai am de validat pariul cu mine; într-o zi…
Târziu sau netârziu, mai am de dăruit o lume întreagă,
crescută din încercări și din eșecuri,
pe care încă nu o accept decât când privesc de sus în jos,
când mă agăț de vreun colț de vis neterminat.

Târziul e aproape și-mi cere să nu mai promit.
Să fac?
Eu?
Acum?
Dar…
Da, știu.
Îmi iau aripile grele de fapte și…
Zbor?!