(fragment din „Povești pentru oameni mari”)
Toți oamenii din lumea asta au avut un taie – cei mai norocoși încă mai au unul. Taie este povestea cea bună împletită cu începutul.
Era înalt și drept, la bătrânețe, ca și când n-ar fi știut să crească altfel decât tânjind după înălțimi. Se împăcase, demult, cu lumea, cu Dumnezeu, și cu șirul lung de evenimente care trecuseră peste el, lăsându-i trupul mai slab și spiritul mai bogat. Avea mereu un aer resemnat – dar nu resemnarea omului bătut de soartă, ci aceea a omului care știe bine ce poate și ce nu poate schimba. Câteodată era trist. Și când era trist, părea că zâmbește ușor, în colțul ochilor.
Nu știa să fie altfel decât bun și răbdător. El avea întotdeauna timp pentru orice. Timp, mai ales, pentru oameni; și, dintre toți oamenii, mai cu blândețe pentru copii. Taie era timpul însuși, cu toate că, atunci când am făcut eu ochi pe pământul ăsta, timpul lui începuse, deja, să curgă în sus.
În casa lui, construită de el însuși împreună cu maia – nevastă-sa transformată în poveste înaintea existenței mele -, -încăpeam patru generații, cu taie în frunte. Casa lui era acasa unde copilăria avea gust de soare – da, da, chiar așa, există locuri pe pământul ăsta unde totul are gust de ceva.
Era tâmplar și avea un mic atelier pe care toată lumea îl cunoștea drept „magazia lui taie”, unde își păstra, ordonat, în cutii, unelte, șurubăraie, cuie și lemne. Meșterea destul de des câte ceva prin curte și, dacă eram cuminți, ne făcea jucării din lemn. Câteodată, șterpelea de prin bucătărie linguri de lemn, să ne facă păpuși care de care mai frumoase, pe care ne ajuta să le colorăm și să le îmbrăcăm cu haine din cârpe de prin sacii de cârpe ai bunicii – sacii de cârpe erau un fel de pungă cu pungi pe care le păstrau bunicile în casă, pe undeva, în cazul în care… Nu exista lucru pe care să nu îl poată îndeplini, mai ales când mieroșeniile pufoase începeau: „Hai, tăică, te roooog!!!!!” Dacă nimeni nu avea timp, chef, răbdare să ne învețe diverse lucruri, ne îndreptam cu speranță către bătrânul care își dezmorțea, zilnic, oasele la lumina soarelui, rezemat în bastonul lui drag, pe banca din curtea casei. El nu învățase să spună Nu la școala lui.
La patru ani m-a învățat literele. Le scria pe foaie, cu creionul și le rostea cu glasul lui, ca o rugăciune. Le repeta de mai multe ori, de fiecare dată când îi ceream, fără să se grăbească. La cinci ani deja făceam exerciții de scriere și mă învăța literele de mână. Nu considera că educația și învățarea are vreo vârstă aume, că eram prea mici să înțelegem. Principiul lui era că dacă un copil vrea să știe, ești dator să îi explici, să îi arăți, să îl faci să înțeleagă, atât cât poate la o anumită vârstă. La șase ani deja citeam, cu emfază, toate inscripțiile de pe clădirile pe unde treceam. Și, puneam, în continuare, o grămadă de întrebări despre orice. La șapte ani, când am intrat la școală, în clasa întâi, deja mă plictiseam – deh, învățăturile lui taie erau mai interesante.
Înr-o zi călduroasă, m-a învățat să tricotez. Era temă de casă… de la grădiniță – pe atunci, la lucru manual, era necesar să învățăm și lucruri practice, care ne-ar putea ajuta în viață, cum ar fi cusutul, tricotatul și chiar țesutul. Aveam vreo șase ani, două mâini stângi și o încăpățânare demnă de o cauză mai bună. Mama și tata n-aveau timp, așa că m-au trimis la mamaia să mă învețe, mai ales că din mâinile ei ieșeau tot felul de minunății. Mi-a explicat, mi-a arătat, mi-a desenat, în mai multe moduri și cu mai multe cuvinte și gesturi decât aș avea vreodată răbdarea să mă gândesc. După o săptămână, a declarat că preferă să îmi tricoteze, ca și până atunci, toate fularele de păpuși de realizat pentru grădiniță decât să își mai piardă timpul cu un copil așa de îndărătnic și neîndemânatic. „Oi avea tu timp să înveți altădată, de la altcineva, care-o ști mai bine decât mine, că eu nu mai știu ce să fac și cum să fac cu tine.” M-a pasat soră-sii, când a prins-o, într-o vizită. Sora bunică-mii locuia în capitală, era văduvă de ani buni – ca și bunică-mea -, nu avea copii, dar ținea la noi și la ai mei ca la ochii din cap. Venea mereu încărcată de daruri procurate „pe sub mână”. Avea mai multă răbdare decât mamaia și o voce mai dulce. O priveam cu o oarecare adorație și cu un respect amestecat cu dragoste. Am privit-o tricotând, cu cea mai mare atenție – andrelele păreau fermecate în mâinile ei; i-am ascultat indicațiile cu interes – chiar știa, ca toți ai mei, să povestească frumos despre orice, chiar și despre tricotat fulare pentru păpuși; m-am minunat de cum creștea fularul, perfect, din mâinile ei. Când să trec la fapte… am trecut, dar meșteșugul acela era mai dificil decât părea de la distanță. „Nu se pricepe”, s-a resemnat și mătușă-mea. Și, cu cât se înmulțeau renunțările și refuzurile, creștea în mine dorința de a crea hăinuțe din ațe pentru păpuși, cu mâna mea.
M-am dus, spășită, lângă taie, pe bancă, fără să spun nimic, cu un ghem de ață și andrele. „Vrei să tricotezi?”- m-a întrebat. „Da, dar nu știu cum. Și nu mă pricep.” N-a mai zis nimic. S-a dus în casă și a apărut echipat cu andrele și ghem de ață, așezându-se, cuminte, lângă mine. „Uite, așa!” și a început să înșire ața, ca Dumnezeu zilele. Mi se încurcau mânile în ochiurile de ață și el mi le așeza corect, fără niciun cuvânt, iar și iar, o vreme, până am reușit. Apoi am început să împletesc ața, cu fir de poveste, odată cu el, ascultându-l, fascinată, vorbind despre câte în lună și în stele. A durat ceva până am reușit să cresc o bucățică de fular, probabil zile întregi, petrecute lângă tăică, la umbra lumilor descrise de eroul meu fără vârstă. „Vezi, ai reușit. Acuma știi.” Și ochii lui cenușii au strălucit mândri.
Când îl supăram tare, tare de tot, flutura bastonul în aer, cu voce fermă: „Îl vezi? Vrei să ți-l îndoi pe spinare?” Atunci nu mai era de glumă, că riscam să simțim mângâierea sfântă a mâinii sale drepte. Avea și o măciucă, mai înaltă decât noi la vârsta de 4 ani, pe care o păstra într-un colț – de fapt, erat tot un baston, dar rotunjit la capăt, de care ne era mai frică decât de cel de toate zilele, deși măciuca era mai cuminte decât bastonu’ lui taie.
Avea moșul doi prieteni buni care îi mai rămăseseră fideli și vii. Cu ei petreceam ore în șir, la poartă, pe bancă, povestind domol, despre vremuri în care a fost odată. De cele mai multe ori, ne încurcam printre picioarele lor, fascinați de gânduri sau de tăceri. Ne jucam în praf sau săream în băltoace, ne ascundeam pe unde apucam și experimentam viața cu pofta începuturilor, provocându-i pe bătrânei să se întoarcă înspre bucuria de a fi fost. Acolo, la adăpostul cuvintelor, am aflat multe; pe la patru ani, chiar și ce gust au furnicile – o fi știut el, incoștientul, ce valoare nutritivă au insectele. Cum ei își împărtășeau idei și amintiri, fiind mică, foarte curioasă, fără alți copii prin jur, desenam cu bețe în nisip și studiam furnicile care mi se perindau prin față. Mă rodea întrebarea ce gust au – astfel de curiozități nu îmi amintesc să nu fi avut vreodată. Perseverentă și curajoasă și, mai ales, din cale-afară de curioasă, ca toți copiii, am pândit momentul în care am scăpat de sub supraveghere, am zâmbit mai ceva decât Garfield satisfăcut și am început să mă ospătez cu furnici condimentate cu praf. Încă mai am în memorie gustul ușor sărat, pișcăcios și astringent al furnicuțelor, care îmi alunecau pe gât. Am simțit un oarecare disconfort la picioare, când l-am auzit pe ăsta bătrân: „Scuipă, mă! Scuipă tot! Ce faci acolo? Scuipă, n-auzi?” Pesemne că, în marea mea încăpățânare, țineam cu dinții stavilă furnicilor, și mai băgam, sfidătoare, ultimul pumn de mici insecte în gură. Atunci, gâdilătura de la picioare s-a transformat în jocul Șarpele, taie încercând să mă lovească peste tălpi cu bastonul, iar eu sărind pe loc, peste acesta, cu înverșunare și cu gura plină de furnici. „Mariuțăăăăăă! Vino-ncoa’ că asta mănâncă furnici! Mariuțăăăăă! Hai că iar face prostii!” Mamaia era șeriful casei și veghea la bunăstarea tuturor, iar când apărea, știam că trebuie să o luăm din loc și să ne găsim vreun cotlon în care să ne punem la adăpost. Degeaba am încercat să fug prin rondul de te-miri-ce plante de la poartă, că n-am avut scăpare. M-a dus, de urechi, la robinet, să mă spăl pe gură și tot repeta că mă spală cu peria de sârmă, dacă nu mă spăl bine. Pedeapsa supremă era să stau în curte toată ziua, când toți ceilalți copii se jucau pe afară și mă și strigau, cățărați pe poartă. Dar măcar am aflat ce gust au furnicile și am fost mândră de mine, căci eram mai înaintată în știință decât „ăia cuminți” – până la piciorul broaștei, după estimările lui taie, dar îl credeam pe cuvânt că el le avea cu măsurătorile și eu eram ceva mai mare decât o broască.
Taie, când avea nevoie de ceva, bătea direct la ușa Raiului. Îmi amintesc bine cum mă cuibăream seara, în patul lui din bucătărie, să îmi spună povești și să îl ascult vorbind cu Dumnezeu. Glasul lui era ca o rugăciune adresată unui Dumnezeu de care nu avea de ce să îți fie teamă. De multe ori, adormeam pe muzica psalmilor recitați de el, Câteodată ne citea, mai ales la somnul de după-amiază. Adormea înaintea noastră și ne amuzam de sforăitul monoton. De cele mai multe ori, îl înveleam bine și ne strecuram afară din pat, la joacă, având grijă sa nu ne prindă mamaia. Dacă ne prindea, ne fugărea prin trandafiri, pe după trandafiri, prin grădina de legume, pe după casă, prin toată curtea și ne băga iar la somn, certându-l, cu amărăciune, pe taie: „Păi bre tată, ce faci? Ai adormit matale, în loc să îi adormi pe ei? Of, tată,tată! Și voi, la culcare!”
În magazie nu prea aveam ce căuta, teoretic, pentru că acolo era atelierul lui taie, unde avea bancul de lucru și toate uneltele lui. Acolo era și menghina, de care toți eram fascinați, adică noi cinci verișori plus copiii care se nimereau la noi în curte. Nu înțelegeam prea bine de ce nu e voie sa te joci cu menghina și ni se părea fascinant să învârtim de coadă și să îndoim tot felul de lucruri în ea. Cum prindeam momentul, cum îi umblam printre scule și unelte și băteam cuie pe unde apucam sau șlefuiam ce ne pica în mână cu rindeaua. Dacă aveam ghinionul să ne vadă vreunul dintre adulții noștri vigilenți, o luam la fugă, pe unde apucam, în speranța ca nimerim poarta, să scăpăm de urecheală.
Taie ne promitea, de fiecare dată, că ne face jujău dacă nu suntem cuminți. Ohoooo, în mintea noastră, ăsta era cel mai cool lucru care ni se putea întâmpla, mai ales că nimeni nu ne explica ce e. „O să vedeți voi ce e când o să vi-l fac.” „Da’ dacă suntem cuminți, nu ne faci?” „Nu, doar dacă faceți prostii.” „Da’ te rugăm!!!!” ne mâțâiam, în speranța că o să ne facă jujău. Pentru că obiectul dorinței noastre comune nu părea sa se materializeze în timp util – și timpul e atât de mare când ai cinci-șase ani, astfel încât veșnicia se număra în săptamâni -, am decis să trecem la acțiune, noi, cei mai curajoși, adică eu și verișoara mea cu un an mai mare. O săptămână întreagă am depășit norma de năzbâtii tolerabilă și, într-o dimineață promițătoare de primăvară, am primit vestea: „Gata, acum chiar m-ați adus la capătul răbdărilor, va fac jujău. La toți!” Ne-am rânduit pe lângă moșneagul nostru ce zâmbea misterios, în așteptarea răsplatei supreme – pedeapsă aspră, din punctul lui de vedere. A luat bătrânul patru bețe șlefuite, de vreo două palme de lungi, le-a legat cu sfoară și ni le-a pus de gât; mie și lui frate-meu, vară-mii și lui frate-său. Am început să zburdăm, fericiți, cu jujăurile de gât, mândri că obținusem, în sfârșit, o jucărie nouă. Am vrut să ieșim pe stradă astfel echipați, să le prezentăm tuturor Jujăul, dar ne-a stricat mamaia planurile, care ne-a interzis să depășim linia porții. Degeaba insistau toți adulții noștri că suntem pedepsiți, noi ne simțeam mai liberi și mai mândri ca niciodată. Aveam jujău la gât. Alergam. Râdeam. Săream peste tot. Taie ne dăruise fericirea. Nu știu cum ne-au convins să dormim fără accesoriul de mare preț, dar, a doua zi, am vărsat cascade de lacrimi toți, căci am găsit doar bețele, fără sfori. Le-am transformat în căluți și am inventat alte jocuri, tânjind multă vreme după jujăul lui taie.
