Picături

Eu sunt o lume întreagă
oglindită în ochii de la capătul curcubeului de zâmbete dintre azi și mâine,
scăldat într-un ieri difuz și greu de împăcat.
Universul a risipit de jur – împrejur de toate, așteptând, cuminte,
să despic firele și să aleg zbaterile,
să deslușesc legile și să ating nodurile.
Eu port în mine tot ce s-a făcut şi tot ce se poate face,
dacă îndrăznesc să privesc în adâncurile speranțelor puse la păstrare
pentru când va fi să fie timpul lor.
Eu nu stăpânesc nici gânduri, nici visuri,
Nu sunt mai mult decât praf de stele,
risipit absurd în părți inegale de culori pe pânza murdară  de căderile mele.
Eu știu prea puțin
despre prea multe din mine.
Eu sunt foc viu al cuvintelor grele,
Din care mă nasc iar și iar,
Hoinar condamnat să spere la mâine,
Căci azi este, cumva, prea devreme,
Iar ieri e târziu, lung și trist,
nedemn sa mai fie rescris.
Eu sunt ceea ce sunt si nimic mai mult.
Eu…om nins din resturi de lumi calde, stinghere.