Moartea e doar un joc… definitiv

(fragment din „Povești pentru oameni mari”)

Aveam în jur de nouă ani când au început să se dezlege de vremuri oamenii cei mai dragi ai lumii mele de atunci. Întâi a fost sora bunică-mii, pe care au adus-o acasă. Infarct. Tragedie în casă. Plânsete și suspine, regrete, povești triste și un taie pentru care viața începuse sa nu mai aibă nicio licărire de bunătate. A mai rezistat puțin după aceea, cu ochii mereu umbriți de dor, mai slab și mai nesigur, mai aproape de ai lui din Cer decât de noi și s-a dus și el, zâmbind, să li se alăture. Poate că Dumnezeu avea nevoie de un tâmplar în plus; sau de un învățător; sau de o făclie în plus pentru grădina Raiului. Apoi a urmat, un timp mai târziu, fratele tatălui meu, care mă inspirase mereu să îmi urmez visele și să fiu cine vreau eu să fiu.Și tataie – tatăl tatălui meu -, cel mai blând, mai demn, mai răbdător și mai bun om pe care îl cunoscusem eu până atunci.

Trecerea se făcea lin, fără mare tam-tam, ca o înțelegere tacită între om și natură. Am crescut cu moartea lângă noi și nu ne temeam de fatalitatea ei. Nici măcar nu era foarte clară în mintea noastra de copii linia dintre aici și dincolo. O acceptam pur și simplu. Nu existau granițe bruște între lumi, trăiam într-un continuum firesc viață-moarte, care nu începea și nu se sfârșea.

Nu avea nimeni nici timp, nici chef, să ne explice unde se duc oamenii noștri dragi când se duc, de ce stau liniștiți pe masa din sufragerie și nu mai mișcă, de ce plâng toți când vin să îi vadă, de ce … de ce nu mai vin acasă, de ce… Aveam în cap o grămadă de „de ce-uri” și ne încurcam printre niște ritualuri înspăimântătoare, care constituiau realitatea noastră din acel moment. Nu ne era frică. Nu ni se părea nimic nelalocul lui să veghem corpuri în care se stinsese viața, nici să mâncăm cozonac lângă sicriu, nici să dormim lângă camera transformată, temporar, în capelă. Însă ne era frică să ne uităm în oglinzile acoperite cu prosoape, ca să nu cumva să facă cineva din lumea de dincolo „Bau!”. Unii, mai șugubeți, legau ață de degetele răposatului și trăgeau de ea, când nimeni nu era atent, să sperie babele care moțăiau la priveghi. La streașina casei, pe lângă cârpa neagră ce vestea tuturor pierderea, puneau bătrânii apă într-o cană, să aibă sufletul ce bea, timp de patruzeci de zile, când revenea acasă. Și, desigur, eram fascinați să vedem apa împuținându-se – fenomen absolut normal cunoscut sub numele de evaporare.

Am plâns tare și mult, de fiecare dată când se împuținau ai mei. Știam că nu se vor mai juca niciodată cu mine, că nu o să-mi mai spună povești. Simțeam că se împuținează dragostea pe pământ. Încercam să îmi aduc aminte zâmbete, voci, întâmplări și să nu le uit. De fiecare dată, mă întrebam dacă nu cumva totul e greșit și îmi închipuiam că ăsta al nostru vegheat de mulțime e doar slăbit și că se va ridica, într-una din cele trei zile de priveghi regulamentar, să zică ceva, orice. Am sperat mereu să am dreptate și vreunul, oricare dinre ei, să vină înapoi. Păreau că dorm. Și erau frumoși. Împăcați. Senini. Ai noștri, așa cum îi știam, până la ultimul fir de țărână.

Câteodată pândeam încă o secundă de viață, de după ușă. Și secunda aia nu mai venea niciodată. Mortul era mort-mort. Nu s-a întors niciunul, timpul a curs mereu cum a vrut el și nu l-am putut influența. Începusem să învățăm ce înseamnă resemnarea.  Ei nu s-au dus niciodată nicăieri, s-au cuibărit doar în povești scrise cu inocență, direct pe inimi mai mult sau mai puțin scofâlcite de viață.

Erau impresionante și firești manifestările de la trecerea dintre lumi, nimic definitiv sau sumbru, doar inexplicabil pe de-a-ntregul. Continuam să avem grijă unii de ceilalți cu mai multă duioșie și îi vizitam des pe ai noștri peste care răsăreau flori.Mamaia mă lua de multe ori cu ea la cimitir, să îngrijească mormintele. Primăvara, vara și toamna, străbăteam, aproape săptămânal, cele două străzi care ne despărțeau de ai noștri de dincolo. Cu autopicioarele, că nu concepeam să existe alte mijloace de transport care să ne ducă acolo. Bunică-mea se înarma cu săpăligă, greblă, flori, semințe de flori, lumânări și chibrituri. Câteodată alergam, provocând-o să mă prindă, alteori trăncăneam lângă ea, de multe ori întrebam dacă mai e mult și primeam același răspuns „Tot acolo e, că nu s-a mutat.” sau „Mai avem un pic, mergi mai încet, că de-aia te dor picioarele”.

Când ajungeam, pupam crucile de lemn sau de piatră și plângeam, mai în șoaptă sau mai cu glas tare, să se audă până în Cer – era ca un fel de ciocănit la ușă, o politețe absolut necesară. Bunică-mea plângea de dor. Și de singurătate. Și de greutățile vieții, care o copleșeau. Plângea încet și sfâșietor, ca și când și-ar fi scos inima rănită din piept, ca să mai pună un petic de lumină pe ea și să primească puterea să lupte încă o vreme. Până și lui Dumnezeu i se făcea milă de biata femeie și o binecuvânta cu liniște. Eu plângeam că plânge mamaia. Mă durea sufletul să o văd tristă și să nu înțeleg. Plângeam că simțeam toate îmbrățișările, toate zâmbetele, toate cuvintele de încurajare, toate câte au fost și nu vor mai fi niciodată decât în mine.

Reveneam cu picioarele pe pământul mirosind a soare și mergeam împreună după apă, la vreo câțiva metri mai încolo, în diagonală, la fântâna din interiorul unui mic mausoleu, de unde se aprivizionau toți cei care veneau la cimitir. Acolo era locul de odihnă al unui copil chemat să completeze rândurile îngerilor și fântâna era darul părinților lui către comunitate. Era liniște pe lângă fântână și eram tot timpul nedumerită de ce trebuie să vorbim în șoaptă, că doar nu ne aude nimeni. Și ceream mereu să scot eu apă. Nu aveam voie.

„Da’ de ce?”

„De-aia! Că o să cazi!”

„Da’ sunt mare.”

„Ba nu ești.”

„Da’ matale de ce poți și eu nu pot?”

Și o luam de la capăt. Înttr-adevăr, mamaia nu era înaltă, dar era foarte impunătoare.

Târam găleata după mine, să udăm florile. Câteodată, greblam sau adunam frunze. De cele mai multe ori, găseam repede alți copii cu care să  alergăm printre morminte, să jucăm v-ați ascunselea, să povestim, să punem la cale aventuri, în timp ce toate persoanele adulte, denumite generic alde mamaia, lucrau de zor. Când chiotele se prelungeau, se auzea de după câte o cruce: „Mai încet, măi, cu gălăgia, că speriați oamenii!” sau „Măi, dar voi treziți și morții din morminte cu hărmălaia voastră! Ia, liniște!” Și, pentru niște momente, se gândea fiecare că vin ai lor de sub pământ să îi tragă de urechi. Nu dura mult liniștea, că jocurile erau prea interesante. Când tăcerile se prelungeau, se auzea vreun glas pitit: „Pe unde ești, măi? Hai încoace să te văd! Alooo, tu nu auzi?! O să vezi tu ce-ai să pățești, dacă nu ieși de pe unde te-ai băgat!”Continuam ore întregi să ne cățărăm pe te miri unde, să ne ascundem și să tulburăm pacea așternută, verde și senină, peste amintirile de sub cruci. Peste toată joaca și veselia, tronau dintotdeauna niște porunci implacabile, peste care nu știu să fi trecut nimeni niciodată:

• să nu mănânci niciun rod al pomilor din cimitir – nu știu din ce motiv și nimeni nu părea să aibă vreo explicație logică, dar nu ne atingeam de ele, oricât de apetisante ar fi fost
• să nu miroși florile de pe morminte, că rămâi fără miros – se zvonea că vecina de vis-a- vis păcătuise astfel și rămăsese fără miros
• să nu calci pe morminte, că tulburi somnul adormiților întru Domnul – îmi și închipuiam cum se enervează vreunul că îi stric veșnicia și mă prinde de picior, așa că mă străduiam eu și tot poporul de copii adunați pe acolo să nu supărăm pe nimeni, nici de deasupra, nici de sub pământ
• să nu mergi singur după apă la fântână dacă nu ai cel puțin 12 ani împliniți – ne-o lua imaginația razna la toți când ne gândeam la regula aceasta și ne gândeam cum, dacă ne-am fi nimerit singuri în preajma fântânii, ar fi ieșit din apă o mână mică și ne-ar fi tras înăuntru sau ne-ar fi apărut copilul de dincolo de viață să facă „Bau!”
• să nu sapi prea adânc, în caz că aveai vreun avânt să folosești săpăliga din dotarea bunicii, că nu se știe peste ce dai – asta măcar avea un oarecare sens, deși nimeni nu cred că s-ar fi apucat să sape prea adânc după cine știe ce comori
• să nu pleci prea departe, că poate să te ademenească cineva – viu sau neviu – și să te ducă pe alte tărâmuri; prea departe însemna pe o rază de douăzeci de metri
• să nu vorbești cu oamenii pe care nu îi cunoști, că s-ar putea să fie vreunul „din ăia” și să îți sucească mințile – n-aveam treabă cu oamenii, fugeam mereu înspre copii și oricum ne cam cunoșteam între noi
• să nu te prindă noaptea în cimitir -bu-hu-huuuuu! – asta cred că avea legătură cu frica bunică-mii de întuneric, dar era de ajuns să brodăm, pe marginea acestei reguli, povești de speriat plodimea
• să nu te iei după vreun câine suspect, care încearcă să te atragă către vreo margine – că s-ar putea să ai de-a face cu cățelul pământului
• să nu fii nerespectuos cu ai tăi de pe lumea cealaltă și să aprinzi câte o lumină la toți care ți-au fost apropiați, că lumina și rugăciunile le pot aduce mai multă pace – drept pentru care mamaia avea mereu un mănunchi mare de lumânări pe care le aprindea pe la multe cruci

Câteodată cânta așa de fumos, încât uitam de joacă și rămâneam să o ascult. Simțeam că spațiul se strânge în jurul nostru într-o îmbrățișare de aripi ocrotitoare și toată liniștea din jur se înnoda în ochii ei calzi. Alteori vorbea cu ai noștri de pe-acolo de pe sus. Le povestea de-ale ei, despre casă, despre lume, despre dor, despre câte i-au mai trecut prin suflet. Toți povesteau, pitiți printre morminte,mai ca o jale, mai ca o rugăciune, mai ca o șoaptă. Copiii aveau urechile pâlnie, să nu piardă nimic, nici jocurile, nici poveștile țesute de femei care păreau să le știe pe toate.

Cimitirul era un loc de joacă viu și magic, familiar și senin, unde zburdam cu grație pe lângă ai noștri dezlegați de vreme, să le dăm și lor de veste că suntem bine și că nu i-am uitat. Ajungeam acasă rupți de oboseală și de foame, plini de praf și de idei despre lumea aceasta și lumea de dincolo, mulțumiți de isprăvile noastre.