Efectul Căprioara

Era o perioadă în care nu mă mai regăseam în jobul care îmi asigura, parțial, plata facturilor, și în care oferta de locuri de muncă raportată la experiența și aptitudinile mele era destul de limitată – mi se pare că perioada aceea se tot repetă în viața mea, dar, noh, mai apar, din când în când și oportunități. Aveam nevoie de jobul respectiv, pentru că: atunci nu mă vedeam decât în postura de angajat – oricum, nu aveam nici curaj, nici bani, nici o idee nedesființabilă din start de vreo afacere; aveam cheltuieli măricele – cele obișnuite pentru o familie la început de drum, referitoare la rate, benzină, hrană, facturi, nemaipunând la socoteală alte cheltuieli mai mici sau mai mari, transformate în fiecare lună în “las’ că mai vedem”; ne doream un copil și copilul, după cum se știe, e mare consumator de… pamperși, în primul rând, apoi de multe altele usturătoare la buzunare, dacă nu ai avut norocul să câștigi ca-n vest – și oricum indemnizație primește doar cine muncește și plătește cotizații, pentru a beneficia de dreptul de a nu beneficia de mai nimic, că n-avem (despre acest drept – altcândva). Concluzia: eram legată de locul de muncă aducător de salariu lunar, din motive bine întemeiate și nu aveam libertatea reală de a alege (câți ca mine?!) – sau alegeam, în fiecare zi, să rămân acolo unde eram, cu insatisfacții și neîmpliniri cu tot, sclav al nevoilor mele de trăitor intr-o societate consumeristă.

Căutam cu disperare o evadare într-un alt job – nici nu mai conta care, atâta vreme cât îmi aducea o mai mare siguranță profesională și financiară. Am pregătire universitară; în orașele mici, în special, e greu să faci carieră, dacă nu ai făcut practică în timpul facultății pe aici – și eu făcusem practică serioasă în orașul natal, deci șansele de a practica meseria de care sunt îndrăgostită de-a dreptul tind vertiginos către zero (barat sau nebarat, nici măcar nu mai contează). Am cultură generală, exersată la greu în facultate și sunt mândră că mă pot descurca în aproape orice situație, datorită educației primite. Experiență aveam… în domenii care nu prea corespundeau cu profesia pentru care îmi tocisem neuronii (căci am preferat să nu trec prin facultate ca rața prin apă), așa că șansele păreau a fi cel puțin diverse.

După luni multe de căutări, zeci de cv-uri depuse, câteva interviuri de la care nu am mai primit niciun răspuns (nici că da, nici că ba – că oricum, ce contează?) și o singură propunere concretă în care mi se oferea plata la gri (n-am acceptat), a apărut o oportunitate serioasă. Nu era un job wow, neuronii mei nu trebuia să aibă super mușchi, nu mă stimula în niciun fel, dar… – mereu exista un “dar”, deși încerc să-l înlocuiesc cu “și”, da’n perioada aia nu prea-mi ieșea nimic cum voiam – jobul era într-o companie “musculoasă”, cu capital străin și într-un domeniu care nu era de lepădat. Speram ca măcar financiar oferta va fi atractivă. Nu auzisem de numele firmei repective până atunci, dar se pare că exista de niște timp în oraș și chiar se extindea, deci le mergea bine.

Mă sună cineva de acolo, programăm o întâlnire cu ocupantul postului de Sfântu’ Petru, ca să decidă dacă am plăcerea să îl întâlnesc pe Big Boss, pentru discuții mai avansate. Fiind în timpul programului de lucru, cer învoire câteva ore, am motivat ceva cât de cât plauzibil, ca să nu se prindă nimeni că plănuiam evadarea și iau taxi-ul până la unul dintre capetele capetelor orașului – atunci aveam un blocaj psihologic referitor la condusul automobilului și cotizam, sistematic, la firmele de taxiuri.

Mă pregătisem temeinic pentru interviu, și fizic, și moral, și emoțional. Încrederea în sine era la cote maxime, deci urma să îi fac praf pe ăia, să fiu Regele Junglei, să îmi savurez victoria. Eram conștientă că pentru postul acela aveam toate calificările, aptitudinile și experiența necesare; și mă și pregătisem ca pentru cel mai important interviu, care avea puterea să îmi schimbe viata; și mai era și firmă cu capital străin, deci nu erau români cei care o dețineau, deci aveau altă filosofie privind resursele umane  deci erau mai serioși, deci Universul lucra pentru a mă ajuta să reușesc.

Sfântu’ Petru a avut cea mai profesionistă abordare a unui candidat – din câți sfinți Petru întâlnisem eu până atunci și cred că și până acum. Cred, în continuare, că este cel mai bun recrutor în fața căruia am avut onoarea să îmi expun punctul de vedere. Haba

r n-aveam dacă am șanse sau nu să trec în etapa următoare, dar am plecat convinsă că m-am descurcat cât am putut de bine și că a meritat efortul timpul, energia și banii investiți (taxi-ul m-a costat cât o zi de muncă).

Între timp, continuam să depun cv-uri, să îmi întind antenele ca să prind vreun zvon despre eventuale job-uri disponibile, să diseminez informația că sunt în căutare de o schimbare profesională, făceam eforturi susținute pentru a progresa.

După o săptămână sună telefonul… în timpul programului de lucru. Veștile sunt bune, viitorul e promițător, am ajuns în faza finală, eu și încă o persoană. Nu știu cum să mă bucur mai în șoaptă, să nu se prindă careva de ceva. A mai durat ceva până la întâlnirea cu Big Boss, că era o persoană foarte ocupată. Așteptarea a fost grea, ca orice așteptare mare, cu toate visurile, speranțele, întrebările, proiecțiile aferente.

În noaptea de dinainte de ziua cea mare am avut o insomnie cruntă. Dimineața trimit un mesaj la job, în care mă dau bolnavă și mă scuz că nu pot ajunge. Încep pregătirile fizice și emoționale, îmi repet punctele tari și punctele slabe, exersez întrebări și răspunsuri în română și în limba străină, a cărei cunoaștere era crucială pentru postul oferit. Presiune mare… În jurul prânzului, fac comandă la taxi și ajung cu vreo zece minute înainte de ora programată pentru întrevedere. Aștept… în hol. Mă joc pe telefon, pierd vremea pe internet, îl anunț pe soț că nu am intrat încă și că mai durează… După vreo douăzeci de minute de întârziere, o întreb pe domnișoara de la recepție dacă mai urează mult așteptarea sau dacă îmi poate spune ce se întâmplă. Normal că nu are răspunsuri, dar mă sfătuiește să mai aștept. Mă pun din nou pe așteptat. Emoțiile cresc. Oare de ce o ține pe persoana de dinainte atât de mult? Ce discută? Oare e la fel de potrivită pentru post ca și mine? Ce ne va departaja? Avem șanse egale. Trebuie să fiu mai bună, mai bună, perfectă. Și știu că pot fi. Am toate calitătile necesare postului și, în plus, nu există mulți vorbitori de limba străină solicitată la fel de buni ca mine. Uai, dar ce foame îmi e! Nu am avut nicio poftă de mâncare toată ziua și nu am considerat necesar și important să mănânc înainte. Șoarecii din burta mea încep să își facă de cap, îmi rod și gândurile. Și mi-e și sete. N-au apă – ghinion! O jumătate de oră… Deja îmi vine să fac cale întoarsă, dar îmi e jenă de Sfântu’ Petru; și de domnișoara de la receptie; și de situație; și de mine însămi. Rămân, fie ce-o fi. Mă gândesc că am șanse mari să fiu persoana potrivită. Sunt sigură că va fi un interviu corect.

În sfârșit, după patruzeci și cinci de minute lungi, se aud pași pe coridor. Vine cineva. Apare… ca o boare… o frumusețe de căprioară 90-60-90, frumos îmbrăcată, minunat parfumată, cu părul lung, creț, scoasă din desenele animate cu Barbie. Wow! Nimeni nu poate să rămână indiferent farmecului pe care îl răspândește – ce e frumos și lui Dumnezeu îi place. În spatele ei, Big Boss – îi văzusem poza pe internet – și Sfântu’ Petru. Acesta din urmă a salutat-o politicos pe Barbie și a dispărut din peisaj. Minunea pășea gratios, urmată de marele șef, curtenitor. Totul se scurgea în urma ei. Nimic nu mai conta in jur. Ea plutea și el n-o scăpa din priviri. Deschide o ușă. “Aici veți veni când veți lucra la noi.”

Oh, my God! Nu, nu se poate!!!! Am impresia că mi se ridică părul în cap și că mi se face rău instantaneu și îmi vine să mă ascund. Mi se pare că mă contopesc cu materialul canapelei. Sunt mică și grasă și urâtă și chiar proastă. Dați-mi voie să ies!!!!! Vreau să devin invizibilă. Mă abțin să nu schițez prea multe gesturi, știind că sunt dotată din naștere cu o față foarte mobilă, care comunică ușor emoțiile. Păstrează-ți calmul! Respiră! Hai că poți! Poate că, totuși, se pune accentul pe ce ai în cap. Poate că mai am o șansă… mică-mică. E a mea și nu vreau să renunț. Îmi sunt datoare să stau drept și să merg mai departe, cu fruntea sus. N-am greșit cu nimic. Da’ poate a greșit mama, natura, Universul, Zâna Măseluță că m-au făcut așa mică de înălțime – am 1.60 m, o înălțime normală, dar atunci părea că sufăr de nanism; grasă – aveam câteva kilograme în plus și asta nu-i o tragedie, dar atunci păream Regina Superobezilor; urâtă – sunt conștientă că nu-s Miss Univers, dar câte dintre noi sunt?; proastă – aici chiar eram proastă să cred că-s proastă, pentru că dintotdeauna am știut că inteligenta este unul dintre punctele mele forte.

Să vă însoțesc pană la ieșire sau vă descurcați? Normal că se descurcă, nu părea să aibă o bulă de aer în locul creierului. Iese din scenă. Mă apropii, zâmbind un pic forțat, de Big Boss. Da, da sigur, imediat discutăm. Intrăm în sala de interviu – sau de ce-o fi fost. Sunt față în față cu decidenții. Sfântu’ Petru nu prea are întrebări, el mă intervievase cu ceva timp în urmă. Big Boss nu prea știe ce să întrebe. Mă gândesc că e sub efectul căprioarei. Sau are multe pe cap. Sau pur și simplu îi e și lui foame. După un moment jenant de tăcere, începe… să mă calce pe nervi. Mă așteptam la un grad de dificultate a interviului mult peste cel de data trecută. Simt că pune întrebările acelea previzibile și apelează la clișee doar ca să umple timpul cu ceva. E penibil deja. Încerc să nu îmi pierd falsul entuziasm. Întrebările în limba străină – condiția esențială a postului respectiv – nu vin. Cincisprezece minute pe ceas a durat simulacrul de discuție. Am plecat, însoțită până la ușa sălii de interviu, cu promisiunea că vor reveni cu un răspuns. Am fost supărată atunci pe soartă, pe mine, pe situație, pe Barbie, pe toată lumea. Știam că pierdusem în condiții nedrepte. Nu-mi inchipuiam că efectul Căprioara poate fi atât de puternic. Imediat ce m-am îndepărtat de compania “musculoasă”, i-am anuntat pe ai mei că se prăbușise totul.

Eu n-am avut decât să stau drept, să strâng din dinți și să mă întorc la insatifacțiile din fiecare zi, încercând să găsesc modalități de a rezista încă un pic. Și am rezistat.

Cand văd vreo căprioară pe undeva, mă gândesc cărui Big Boss i se aprind ochii când apare ca o primăvară, măturând toate problemele lumii. Și zâmbesc la gândul că viața înseamnă mai mult decât a fi o căprioară pentru un Big Boss, iar realizările profesionale nu țin, în cele mai multe domenii, de a fi sau a nu fi Barbie.