Slavă sfinților din calendar că limba română e, în principal, o limbă fonetică, adică scriem cum auzim!
Și mai simplu, sunetele sunt reprezentate grafic cu o singură literă (în majoritatea cazurilor) și se citesc așa cum se aud. Carevasăzică, sunetul A se reprezintă grafic – adică se scrie, căci semnul grafic înseamnă, de fapt, litera – prin semnul A și se citește, fără excepție, A. La fel și sunetul P, care se reprezintă grafic (se scrie) prin litera P și se citește Pî.
În limba română avem vocale și consoane. Vocalele sunt sunetele care se aud curat, limpede, fără să le mai adăugăm niciun alt sunet când le rostim: A, E, I, O ,U, la care se adaugă Ă și Î/Â. Restul sunetelor, care nu sunt vocale, se numesc consoane și ele se pronunță destul de diferit față de cum se citesc. Citim, de obicei, adăugându-le încă un sunet (de sprijin): Bî sau Be, Mî, Nî, Sî, etc. În cuvinte, însă, nu vom citi niciodată sunetul de sprijin (î sau e) pe care îl adăugăm atunci când citim consoana. Spunem blană, nu bîlană; pată, nu peată sau pîată; clapă, nu cîlapă, nici celapă.
În rest, e destul de simplu să scrii în limba română, dacă te concentrezi un pic la ceea ce auzi, deoarece, trebuie să exprimi grafic sunetul auzit.
Secretul scrierii în limba română:
AUZI sunetele rostite, care alcătuiesc cuvintele – ASCULȚI cu atenție sunetele, care compun cuvintele – SCRII (notezi) absolut toate sunetele, din care este compus cuvântul – REPEȚI în gând cuvântul scris, ca să îți dai seama dacă lipsește vreun sunet dintre cele auzite – CORECTEZI (adaugi sau elimini, după caz, sunetele care lipsesc sau care sunt în plus)
Simplu, nu? Mai ales că bebelușii se nasc cu abilitatea de a recunoaște și de a reacționa la sunetele limbii materne. Exersarea permanentă, din bebebelușie, a auzului fonematic, asigură nu numai pronunția corectă, ci și scrierea corectă în limba română. Aceasta este o formă de înaltă politețe și de respect ale individului față de sine însuși, în primul rând, care atrage respect din partea celorlalți.
„Auzul fonematic este o particularitate a auzului prin care se percep sunetele vorbirii ca elemente semantice/foneme diferite (datorită acestei capacități noi reușim să ne însușim limbajul verbal; atunci când învățăm o altă limbă străină este necesară dezvoltarea unui alt auz fonematic, specific limbii respective).
Atunci când există o tulburare la nivelul auzului fonematic, recepția limbajului este afectată (copilul nu poate percepe corect anumite sunete și nici ordinea acestora în cuvânt)și de asemenea emisia limbajului (el va vorbi așa cum va percepe cuvintele, adică cu greșeli).Netratată la timp, tulburarea auzului fonematic va cauza copilului dificultăți și în ce privește scrierea (reprezentarea în plan grafic a) cuvintelor (neputând percepe corect sunetele și ordinea lor în cuvânt, copilul nu le va putea reda în scris). Dezvoltarea insuficientă a auzului fonematic nu trebuie confundată cu un auz slab. În cazul tulburării de auz fonematic nu este nimic în neregulă cu urechea ca și organ de simț (cum se întâmplă în cazul auzului slab), ci există o tulburarea a funcției proceselor cerebrale de analiză a sunetelor vorbirii.Actul pronunției este unul de natură senzorial-motrică. Astfel, calitatea pronunției depinde de dezvoltarea auzului fonematic și de dezvoltarea motricității organelor articulatorii (buzele, limba, dinții, regiunea palatină, nasul, fruntea, faringele, glota și corzile vocale, latingele,traheea și plămânii).” http://interventiepsihoeducationala.blogspot.com/2013/05/auzul-fonematic.html
Puzderia de copi, vi, fi, aive și multe alte anomalii care invadează spațiul mai mult sau mai puțin public, care zgârie urechile mai receptive la pronunția sunetelor, poate fi explicată nu doar prin insuficienta dezvoltare a auzului fonematic (n-or fi toți oamenii care scriu dezastruos în limba română deficienți), nici prin apartenența la o anumită regiune a țării, unde se folosesc diverse regionalisme, pe care unii le și scriu cum se pronunță (vezi „aive”). Din punctul meu de vedere, care nu este al cercetătorului, nici al academicianului, ci al unui observator cu urechi sensibile la sunete, vinovate de derapajele lingvistice sunt libertatea și spiritul de frondă, miserupismul și lipsa de repere din societatea românească la nivel general. Puteți să mă contraziceți, aveți tot dreptul și toată libertatea, însă contradicțiile de dragul contradicțiilor nu vor schimba realitatea, aceea că scriem din ce în ce mai prost și considerăm că așa e corect. N-avem de unde să știm cum e bine. Pruteanu era prea doct și prea serios pentru populație; școala nu mai are prestanța de altădată, k fag ce vrea mușkiu’ meu, că oricum profu’ nu poa’ să îmi toarne cu pâlnia pe gât toate prostiile care nu mă ajută în viață, că școala vieții e tot ce contează, bro’. Părinții sunt prea ocupați și lasă povara educației în grija bonelor, after-urilor, a bunicilor și a profesorilor care ar trebui să îi pregătească pe copii pentru…. TOT.
Important, ca să sc
rii și să vorbești corect, ceea ce ți-ar putea atrage un oarecare respect, este să asculți. Deschide urechea bine! Păi deschide-o și ciulește-o și ascultă! Ca la grădi… Ca într-un joc demult uitat… Nu contează deloc toată poliloghia (vorbăria adică) asta despre vocale, consoane, sunete, auz fonematic, pronunție și oricare alte bullshit-uri savante (să mă scuze mințile luminate care se vor simți jignite în măreția lor de vulgaritatea exprimării mele). Contează să asculți. Aceasta este prima și cea mai importantă lecție despre limba română.
Dacă auzi copii, scrie copii, nu cu un i, nu cu trei de i, ci cu câți ai auzit. Dacă ți se pare că nu ai auzit bine, mai repetă o dată în gând, sau roagă-l pe vorbitor să mai spună o dată – cu siguranță e mai puțin ridicol decât să scrii cum te taie capul, pe motiv că tu așa ai auzit. Capisci?
