Ninge cu începuturi. Ninge cu lumină binecuvântată ascunsă de îngeri la naşterea lumii. Ninge în suflet cu petale mari de primăvară, care se transformă în minuni înlăcrimate.
Primăvara ninge cu iubire. Şi cu îngeri. Şi cu lumină. Şi cu… minuni. Am sufletul greu de atâtea începuturi. Mă dor toate sfârşiturile care au generat o lume înviată în fiecare primăvară a vieţii mele. Şi totuşi vor mai fi atâtea… Atâtea minuni care nu pot fi create decât din începuturi şi sfârşituri puse cap la cap. O viaţă născută din lacrimi, din dureri şi fericiri, din umbre şi lumini. O viaţă ca o primăvară… Cu ninsori, cu lumină… Ploi, zâmbete, iubiri pierdute, iubiri visate, iubiri sperate la începutul lumii şi regăsite după o eternitate şi ceva de căutări.
Uneori, sfârşitul doare. Viaţa, în general, doare. Mai rău decât moartea. Cred că e mai uşor să mori decât să trăieşti. Dar tocmai de aceea e preferabilă. Nu-i uşor să trăieşti. Şi, mai ales, să trăieşti frumos, fără regrete, fără ură, fără… umbre care să îţi ucidă inocenţa. Şi totuşi… viaţa are farmecul ei, chiar dacă nu e roz prea des şi, când e roz, te gândeşti că visezi şi că nu vrei să te trezeşti a treia zi cu o durere de cap şi un gust amar. Merită să visezi, chiar şi pentru o secundă. Pentru că partea angelică din noi este, de fapt, un amalgam de vise, de speranţe, de minuni ascunse, de care devenim conştienţi în momente foarte speciale, când trăim în culori.
Viaţa nu va fi niciodată nici frumoasă, nici uşoară, nici roz, decât în măsura în care ne dorim noi. Trebuie să o colorăm, să o scriem, să o visăm și să o umplem, ca pe o carte, cu povești interesante; povești triste sau fericite, povești care sunt scrise cu sentimente și cu lacrimi și cu păreri de rău si cu iubire si cu… sufletul nostru. Îmi scriu viata cu o bucata mare de suflet si cu toate sentimentele pure sublimate in aceasta mostră de EU. Mi-ar fi plăcut să pot spune că nu regret nimic din ultimii mulți ani. Mi-ar fi plăcut să fiu simplă. Mi-ar fi plăcut… să nu simt atât de multe si să exprim atât de puține lucruri.
Mi-am dat seama prea târziu că am greșit căutând perfecțiunea, când, de fapt, mi s-a oferit lumina, care e mult mai prețioasă. Am greșit când m-am jucat cu cuvintele într-un mod ucigaș, când, de fapt, nu voiam decât să creez o lume perfectă, în care să mă integrez. Am greșit când am crezut că oamenii pot fi Dumnezei si când a fost cat pe ce să-L alung pe Dumnezeu din viata mea. Am gresit când am refuzat să văd minunile pe care mi le dăruiau îngerii. Am greșit când am cerut prea multe de la viată, de la oameni si de la mine. Am greșit crezând că eu trebuie să fiu perfectă. Am greșit încercând să mă mint că sunt de gheață, numai pentru ca ceilalți să nu-mi observe fragilitatea și toate lacrimile care îmi ștergeau masca, la căderea întunericului. Am greșit… atât de multe. Dar… am învățat că oamenii sunt minunați, oricât de fioroși ar părea. Am învățat că fiecare are o lumină, pe care, de prea multe ori, o ascunde, cu rușine, în coltul cel mai întunecat al sufletului. Doar că oamenilor le e rușine să recunoască: sunt doar oameni.
Oamenii – ce creaturi minunate care se transformă in… umbre doar din dorința de a fi altceva decât sunt meniți să fie! Incapabili să aprecieze lumina, pe care o poartă în ei și care îi definește, o aruncă, sistematic, în străfundurile ființei, ca pe o pată rușinoasă, care le murdărește conturul gri de… fantome.Am învățat să-i privesc pe oameni ca pe niște lumini care ard pe altarul vieții. Unii se chinuie să se stingă, să fie doar lumânări fără foc, alții rezistă vântului și ploilor și ninsorilor și aprind curcubeie pe unde trec, altii ard fără vreun scop… Mi-ar plăcea să știe fiecare dintre noi cat de frumos este să fii doar lumină, să trăiești doar pentru a fi luminița de la capătul tunelului pentru cineva. Să nu ne mai ascundem și să fim ceea ce suntem… Dar cine are curaj să fie OM? E periculos să îți asumi această condiție, de om care arde și care se hrănește cu energie pozitivă degajată de ceilalți oameni-lumini, pe care el îi încarcă, la rândul sau, cu lumină purificată în sine, prin sine și pentru ceilalți. Să dăruiești ceea ce primești și să primești înapoi ceea ce dăruiești… Asta ar putea constitui o lume de OAMENI. Să restituim lumina pe care o împrumutam de la alții.. N-ar fi rău. Dar uităm prea des să mulțumim pentru aripile împrumutate, temporar, de la oamenii-înger , pentru a reînvăța să zburăm sus, mai sus, deasupra tuturor răutăților care ne trântesc dintre nori.
Dacă am învăța să simțim mai mult, să comunicăm mai mult cu inima și să mulțumim pentru fiecare zâmbet pe care ni-l oferă, la un moment dat, oamenii, am fi mai fericiți. Am uitat cum e să fii fericit pentru o rază de lumină de primăvară. Am uitat cum e să mulțumești Cerului pentru că trăiești. Uităm prea des să mulțumim pentru ceea ce avem, pentru minunile pe care ni le dăruiesc îngerii. Refuzăm să credem că viața este un șir de începuturi și sfârșituri puse cap la cap. Murim trăind; încet – încet, ca niște lumânări stinse demult…
Avem nevoie de îmbrățișări, de zâmbete, de iubire și, mai ales, avem nevoie de primăvară – suma tuturor acestor fulgi albi scuturați din aripile îngerilor – pentru a continua să sperăm că, într-o zi, vom reînvăța să ardem ca o lumina vie în noaptea de Paști. Avem nevoie de noi înșine pentru a arde pentru alții. Avem nevoie de iertare pentru a ști să fim curcubeie pentru cei care au pierdut totul. Avem nevoie sa ne regăsim pe noi cei de la începuturile vieții, înainte de a încerca să redesenăm marginile lumii.
Și peste toate durerile lumii, peste toate regretele, peste întuneric și răutate, peste întrebări fără răspuns, peste gânduri sinucigașe… vine Primăvara. Cu lumină, cu zâmbet, cu inocentă, cu frumusețe, cu începuturi și… ninge cu îngeri în suflete bolnave de prea multe sfârșituri…
