Demult, tare demult, pe vremea când eram studentă, am învățat ce înseamnă să ai… pretenții și nevoi și să n-ai… ce face, că nici ai tăi n-au și nici ai lor n-au avut și nici strămoșii din care te tragi n-au avut, așa că tu de ce să ai. Ce dacă n-au avut străbunii, că tot au trăit și tot oameni au fost și ei? Eu aveam alte nevoi și pretenții – fiind primul reprezentant al familiei trimis să urce trepte academice înspre succes. Nu înțelesesem niciodată filosofia crocodilului care zboară, dar zboară mai pe jos, deși toată viata mi se învârtise în jurul ei.
Am conștientizat repede că am mai multe nevoi decât bani, așa că ceva era stricat în echilibrul Universului, iar Universul n-avea de gând să repare nimic, că lui îi era bine și așa; mie nu. Ai mei îmi plăteau căminul și mâncarea și îmi dădeau câtiva banuți pentru cursuri. Restul… să plătesc din bursă, că de-aia am intrat prima pe listă la facultate, ca să am bursă și să am din ce-mi plăti ce-oi mai fi vrând eu pe vremea aia. Ei mă trimiseseră să învăț, nu să-mi plimb sandalele printre străini și să pierd vremea. Carevasăzică, dacă aveam nevoie de haine, socializare, gustări sau alte lucruri nedeochiate asociate vieții de student, trebuia să mă descurc…din bursă.
N-aveam permisiunea să lucrez, că trebuia să mă concentrez pe învățat – doar de-aia mă lăsaseră la facultate, că altfel m-ar fi băgat în învățămant, dar dacă tot n-am vrut să iau nota mare la examenul de titularizare….adică peste 9 – și nici nu prea știam care-s demersurile necesare pentru a te angaja în timpul facultății. Eram cam picată din Lună – de pe altă planetă eram sigur, fiind de dincolo de munți, așa cum am aflat ulterior.
Soluția cea mai la îndemână era să găsesc ceva… de care să nu afle ai mei sau care să nu afecteze prea mult timpul dedicat studiului și nici stagiatura la ziarul local unde mă întorceam în fiecare vacanță petrecută acasă. Efectuarea de studii de piață a fost cea mai la îndemână activitate remunerată și corespunzătoare situației de la momentul respectiv. Aveam de completat un anumit număr de chestionare pe diferite teme, într-o anumită perioadă de timp, de către doritori din întregul județ. Câștigam cam de trei – patru ori cât valoarea bursei de la facultate și lucram după cursuri sau în week-end, în orice anotimp. Am avut noroc cu programul foarte flexibil, practic aveam de respectat doar deadline-ul.
Singurul impediment era cu transportul. Neavând mașină, mă cam învățasem să mă plimb cu Ia-mă nene – singurul Bla-bla car de pe vremea aia. In oraș circulam cu autobuzul, cu taxiul sau cu autopicioarele. În județ… aveam de ales între tren și autobuz, de cele mai multe ori. În unele localități mai … pitorești puteai ajunge doar cu autoturismul. Nu-mi permiteam să refuz niciun set de chestionare, că ele se transformau, o dată pe lună, în bani; iar banii imi finanțau nevoile despre care ai mei spuneau că sunt fițe – deh, ieșitul la suc, taxi-ul, mâncatul, din când în când în oraș, și alte obiceiuri mai mult sau mai putin specifice domnișoarelor pot fi considerate de unii fițe.
Proaspăt aterizată în buricul țării, încă aveam accentul originar din Regat. Vorbeam curat, ca la radio, fără regionalisme. Oamenii se uitau cam ciudat cand sunetele se grupau în cuvinte și zburdau vioaie către interlocutor. La oraș, ca la oraș, când auzea omul de “studii de piață”, “București”, “nu durează mult” se mai lumina la față si devenea oarecum compătimitor la adresa “săracei fete care umblă din casă în casă să răspundă lumea la întrebări”. La țară, treburile stăteau cu totul altfel, căci oamenii erau mai neîncrezători, mai ales când auzeau accentul regățean.
Într-o zi de duminică frumoasă ca toamna care abia începuse, mă nimeresc într-un paradis rural din județul meu adoptiv. Mă plimb pe uliță, salut babele, care erau prezente la poartă, urmărind tot ce mișcă prin imprejurimi. Mă salută și ele pe mine, mai cu jumătate de gură, că eram străină si bântuiam ziua în amiaza mare prin sat, încercând să mă hotărăsc de unde să încep marea chestionare. Fermecată de peisaj, nu mă prea interesa de șușotelile pe care le lăsam in urmă.
M-am dezmeticit doar când a început să plouă cu refuzuri. Aoleu! Ce se întâmplase cu oamenii drăguți si binevoitori pe care îi intâlnisem până atunci prin satele pe unde umblasem? Un refuz, două, trei… cinci la rând. Îmi dau seama ca e o problemă. Aha! Accentu’! Roma! Regatul! Mi se mai atrăsese atenția că interlocutorii au mai mare încredere în cei care vorbesc ca ei și că de “ăia de la București” se cam feresc – știe țăranul român ce știe. La Roma te comporți ca romanii. Și am decis să dau Regatul meu pentru buna înțelegere cu băstinasii. Am schimbat foaia și am început să vorbesc cât puteam de ardelenește după ce studiasem, în prealabil, modulațiile limbajului autohton. Și mi-au ieșit cuvintele aproape la fel ca ale lor, cu accent dulce și calm. Prietenoși, oamenii au început să povestească, să răspundă la întrebări și să poarte conversatii din ce în ce mai lungi.
Babele m-au invitat să stau cu ele pană a venit autobuzul, să mă descoasă, că, noh, eram ultima curiozitate apărută în paradis. M-au întrebat ce mai e prin oraș, cum de am ajuns tocmai în satul lor, cum de am venit din Regat chiar în centru, m-au servit cu gogoși pufoase și m-au integrat în povestea lor, ca și cand ne cunoșteam dintotdeauna. Atunci am învățat o altă formă a limbii române, mai calmă, mai dulce, mai rotundă și mai potrivită locului.
“Românii” mei din Ardeal m-au acceptat mai ușor și nu m-au mai privit ca pe “fata aia de la București”, iar “românii” pe care îi lăsasem în urmă continuă să mă priveasca ciudat și să își dea coate când mai scap “noh, apăi, maramite” sau altele și mai regionale. Nu de puține ori am auzit “Da’ vorbește și tu românește, nu te mai prosti.” sau “Ai căpătat accentul de acolo, ai uitat sa vorbești românește.” “Așa o fi. Am, n-am, tot român din România mă numesc, chiar dacă “ei” au impresia că m-am mutat în altă Românie. Am încercat să mai introduc, pe alocuri, câte un “făi fată”, “pă” în loc de “pe”, “pîntre” în loc de “printre”, “dă” în loc de “de” și altele mai… da’ n-a functionat. Noh… măcar au babele un subiect de dezbătut… alea de acolo că “tare pocește cuvintele”, astea de aici că “ocoșă se mai crede”. Iaca fleoșc! – o dăm cotită pe lângă Prut, că și ei “e” de-ai noștri.
***
Filosofia crocodilului: Zboară crocodilul, dar zboară mai pe jos.
Are originea într-o întâmplarea adevărată, petrecută când tatăl meu era copil și mergea la școala din sat. Învățătorul a întrebat ce animale zboară, iar copiii au numit toate animalele zburătoare care le treceau prin cap. Într-un final, răspunde și bulișorul clasei: “Crocodilul”. Învățătorul, răspunde calm, cu umor: Zboară crocodilul, cum să nu, dar zboară mai pe jos.”
În conformitate cu această filosofie, în contextul povestioarei de mai sus, poți să ai pretenții, dar să nu fie prea mari.
